Atras ca de un magnet de tainele înfricoşătoare ale existentului şi viului, pe care încerca din răsputeri să le străpungă fie prin necuprinsul speculaţiilor filosofice, fie prin zborul spre înălţimi al fanteziei artistice, fie prin inspiraţia ce urma calea imperativă a religiei, ori cea întrebător-căutătoare a rigorii ştiinţifice, chiar de la începuturile istoriei sale conştiente, omul a trebuit să aleagă între a şti şi a avea, adică între verticala devenirii spirituale şi orizontala acumulării materiale.

În aceste condiţii, nu-i greu de priceput că însăşi dualitatea corp-suflet, respectiv materie-spirit, i-a inspirat omului teama de sfârşitul iminent, ceea ce a dus la izvodirea încântătoarelor mitologii ale trecutului mai îndepărtat ori mai aproape de vremurile noastre, şi că respectiva dualitate a avut cuvântul hotărâtor în alegerea drumului spre atingerea ţelurilor fixate.

Iar eforturile depuse în planul format de cele două axe, ambele având originea în mintea şi inima omului (una ţintind nelimitatul vertical, cealaltă nelimitatul orizontal), s-au concretizat în atotumana istorie a culturii şi civilizaţiei. O istorie pe care o descoperim magistral comprimată în celebrul vers din Arta poetică a lui Boileau: „Ceea ce-i bine conceput este limpede exprimat”...

Iar acum, după ce am pus degetul pe cele două concepte vizate de prezentul capitol, cuvine-se să la definim, adică să le surprindem esenţa printr-o corectă configurare a sferei şi printr-o precisă identificare a notelor caracteristice.

Treabă deosebit de anevoioasă, dacă avem în vedere declaraţia şocantă oferită de Miguel de Unamuno participanţilor la dezbaterea Viitorul culturii, dezbatere interbelică organizată la Madrid, cum că după 40 de ani de profesorat, el încă nu ştie ce este cultura!

Descoperim în această afirmaţie, aşa cum corect apreciază Alexandru Tănase în cartea sa Cultură şi civilizaţie, „nu numai o manifestare de scepticism, dar şi un indice asupra maximei complexităţi a acestei noţiuni, a multitudinii sensurilor şi accepţiilor sale”.

Într-adevăr, căci dacă termenul cultură provine din latinescul cultura (Cicero chiar a făcut o paralelă între cultura agrorum şi cultura animi), cuvânt din care derivă şi francezul culture, folosit la început (sec. 15) în sensul de culture des lettres, iar mai târziu (sec. 18) în sensul de formare a spiritului, complexitatea sa se datorează unei duble infuzări:

a)Conceptul cultură este atât de încărcat de valori diverse, încât pentru el s-au găsit şi acceptat peste 200 de definiţii;

b)Cu toate că nu se identifică, cultura şi civilizaţia au un fond comun, acesta fiind compus – ne spune Al. Tănase – „din ansamblul cunoştinţelor şi experienţei omeneşti, din totalitatea achiziţiilor spiritului uman”.

Examinând cultura în tripla ei relaţie:

1)Relaţia omului cu natura;

2)Relaţia omului cu omul;

3)Relaţia omului cu valoarea,constatăm nu doar că omul aparţine deodată naturii şi culturii, ci şi că are loc un proces de culturalizare sau civilizare a naturii. Prin urmare, opinează acelaşi Al. Tănase, „Oamenii se deosebesc nu atât sub raport biologic, cât în calitatea lor de fiinţe culturale, fiecare cultură fiind caracterizată printr-un anumit sistem de valori, de norme şi simboluri”.

În sens restrâns, prin cultură se înţelege totalitatea formelor spirituale ale vieţii societăţii. Dar această definiţie se dovedeşte incompletă prin aceea că, dispunând de o relativă autonomie, elementele culturii spirituale nu pot fi dizolvate în cultura materială.

Există mai multe unghiuri de vedere asupra culturii: etnologic, sistemic, axiologic, sociologic. Astfel, după sociologul român Dimitrie Gusti există o cultură obiectivă (cod de legi, cult religios, descoperire ştiinţifică), o cultură instituţională (statul, biserica, obiceiurile, organizaţiile economice) şi o cultură personală (atitudinea personală faţă de opera de cultură).

Privite diacronic, diferenţele de concepţii în legătură cu cultura şi civilizaţia apar şocante de-a binelea. Bunăoară, dacă pentru I. Kant cultura este sinonimă cu perfecţiunea şi disciplina raţiunii, iar civilizaţia este sinonimă cu perfecţionarea relaţiilor sociale dintre indivizi, pentru Hegel cultura coincide cu spiritul obiectiv şi întruchiparea lui în activitatea practică, pentru ca în concepţia lui Oswald Spengler civilizaţia să reprezinte faza de decădere prin care inevitabil trece orice cultură în evoluţia sa ciclică, altfel spus stadiul de dezagregare şi moarte fatală a culturilor.

Părerea lui Al. Tănase este că, pentru o corectă apreciere a culturii şi a implicaţiilor sale, trebuie să avem în vedere cele patru momente din care ea se constituie: cunoaşterea (momentul gnoseologic), valoarea (momentul axiologic), creaţia (momentul creator) şi comunicarea (momentul comunicaţional), deoarece numai în acest chip ea o să ne apară ca un „ansamblu de produse cumulative ale cunoaşterii şi practicii umane”.
Ce se înţelege prin civilizaţie? Privit etimologic, termenul „civilizaţie” provine din latina clasică, adjectivul civilis şi substantivul civilitas exprimând calităţile generale ale cetăţeanului (civis) în relaţiile cu ceilalţi cetăţeni (trăsături comportamentale precum politeţea sau amabilitatea).

Dar în accepţiunea sa actuală, termenul a fost impus de Voltaire şi enciclopediştii francezi, în dorinţa de-a scoate în evidenţă barbaria de care se făcea vinovat feudalismul. Există, după cum subliniam mai sus, o legătură indestructibilă între cultură şi civilizaţie, în sensul că societăţile care n-au atins un nivel ridicat de cultură, nu pot fi considerate societăţi civilizate.

Concret, care este raportul dintre cultură şi civilizaţie? De asemenea, cum are loc trecerea valorilor culturale în fapte de civilizaţie?
După părerea lui Nikolai Berdiaev, răspunsurile la cele două întrebări le aflăm prin analiza temeinică a unui dublu raport:

a)Raportul dintre om şi natură;

b)Raportul dintre voinţa de cultură şi voinţa de viaţă.

Orice cultură are o perioadă de înfiripare, una de maturitate sau maximă înflorire şi o alta de declin sau stingere. Dar culturile nu mor cu totul, deoarece, pe de o parte, anumite forme ale respectivei culturi sunt difuzate în culturile vecine, unde prin asimilare generează forme culturale specifice şi curente culturale cu arie vastă de manifestare. A se vedea în acest sens cele două moduri ale lui A.D.Xenopol în care se poate civiliza un popor – dezvoltarea internă a ramurilor de cultură şi influenţa unei culturi străine, superioare, cu care un popor poate veni în contact, precum şi teoria sincronismului cultural a lui Eugen Lovinescu, care susţine că Ex occidente lux - Lumina vine de la Apus, că legea imitaţiei stă la baza constituirii oricărui fapt de civilizaţie şi că raportul valori culturale-bunuri de civilizaţie este reversibil, în sensul că „bunurile materiale intră în deprinderi şi se prefac cu timpul, prin adaptare, în valori sufleteşti; cu alte cuvinte, civilizaţia se transformă în cultură...”
Pe de altă parte, valorile perene ale culturilor sunt preluate în patrimoniul cultural de către elementul conservativ al istoriei (memoria istoriei), în timp ce elementul dinamic-creator îşi ia tot de-acolo tainul necesar pentru a menţine vigoarea şi continuitatea nu doar a specificului cultural, ci şi a spiritului istoric.

Când – ne încredinţează Berdiaev – voinţa de viaţă devine tot mai nestăpânită, forţele interne ale culturii secătuiesc, astfel încât cultura trebuie să-şi salveze declinul în fapte de civilizaţie. Aşa s-au petrecut lucrurile în faza postrenascentistă: apariţia maşinilor şi automatelor din ce în ce mai perfecţionate a schimbat raportul dintre om şi natură, fapt care a favorizat construirea civilizaţiei industriale, iar mai nou, în ţările foarte avansate (SUA, Canada, Suedia) a unei incitante civilizaţii postindustriale.

Sintetizând însuşirile definitorii ale culturii şi civilizaţiei, obţinem următorul tablou al paralelismelor dintre ele:

-cultura înseamnă calitate, civilizaţia are vocaţia cantităţii;

-cultura are chemare spre etern, civilizaţia spre temporal;

-cultura este eminamente spirituală, în timp ce civilizaţia manifestă un adevărat cult pentru material;

-cultura are vocaţia integralităţii, civilizaţia este de neconceput fără o specializare tot mai riguroasă şi mai îngustă. Preluând o celebră butadă a lui Bertrand Russell despre filosofi şi specialişti, putem spune că la limită specialistul ştie totul despre nimic, pe când filosoful sau omul de cultură ştie nimic despre totul;

-cultura impune afirmarea individualităţii, pe când civilizaţia este colectivistă în sensul arătat de Alvin Toffler, anume acela al constituirii grupelor dinamice şi eterogene de specialişti şi tehnicieni, atât în cercetare cât şi în operaţiuni de remediere a unor deficienţe de organizare şi producţie.


B.Impasul literaturii
(Poezia postmodernistă între iluzii și deziluzii)

Din capul locului vreau să precizez că, acuma când numărul analfabeților clasici (copii care din diverse cauze abandonează școala) și al celor funcționali (absolvenți de gimnaziu, liceu sau felurite forme de învățământ postliceal, cu insurmontabile dificultăți de înțelegere a propozițiilor citite) este în alarmantă creștere nu doar în România postdecembristă, sintagma „poezia postmodernistă” nu poate fi decât un abuz de limbaj sau, în termeni neacademici, o găselniță filologică. Da, căci grosul postmoderniștilor nu-și bat capul cu conținutul obscur al acestei noțiuni fistichii, iar cei care s-au aplecat asupra ei pentru a-i desluși sensul (ex. regretata Zoe Dumitrescu-Bușulenga), în cele din urmă și-au mărturisit neputința înțelegerii unei atari făcături cu pretenții culturale.
Iată de ce consider că actuala stare dezastruoasă de lucruri din cultură în general, din cultura românească în special, trebuie să fie prefațată (inclusiv cu ajutorul motto-ului „Societățile viitorului vor fi tot mai inculte sau nu vor mai fi deloc!”) printr-o necesară și necontenită incursiune în tot mai consistenta lume a inculților, semidocților și falșilor culți. Și astfel se constată că, având de regulă un scop în sine, cugetarea filosofică (mă refer la adevărata filosofie, respectiv la cugetarea ezoterică, nicidecum la exoterismul cugetării nesubstanțiale, acea filosofare de doi bani ce se practică pe toate drumurile), cugetarea filosofică, prin urmare, nu te ajută să fierbi nici măcar o varză, așa cum bine sesiza un gânditor contemporan.

Lucru, de altminteri, recunoscut şi de Aristotel. Întrebat fiind odată la ce foloseşte filosofia, el a răspuns cu sinceritate: „La nimic”. Dar a adăugat cu mândrie: „Şi tocmai de aceea ea este cea dintâi dintre ştiinţe!” Da, ştiinţă, căci definiţia dată de Stagirit filosofiei, sună astfel: „Filosofia este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”.

„Mda, vor strâmba din nas ştiinţificii zilelor noastre pragmatice. Poate că pe-atunci, când filosofia acapara în grabă tot ce era zămislit de mintea umană, orgoliul aristotelic era întemeiat. Dar astăzi...” Şi poţi să nu le dai dreptate acestor atotştiutori neîncrezători?!

Ei bine, dacă asta-i starea de lucruri cu filosofia, nici cultura (mă rog, restul culturii) nu stă pe roze. Ba se poate spune că stă chiar mai rău ca filosofia. Şi iată de ce. Dacă filosofii îşi cunosc, mai exact îşi identifică obiectul de activitate cu gândirea existentului în unitatea lui (logicianul Bertrand Russell era de părere că la limită filosoful ştie nimic despre totul, în opoziţie cu specialistul care ştie totul despre nimic), din pricina complexităţii şi a multitudinii sensurilor cu care se confruntă, veritabilii culturologi sunt cam tot timpul în starea de febrilă căutare a lui Miguel de Unamuno!

Explicabil dacă avem în vedere faptul că pentru conceptul „cultură” sunt puse în circulaţie şi acceptate peste 200 de definiţii. Cu cele doar şase definiţii menţionate şi disecate de David armeanul (de origine grecească după unii) în cartea sa Introducere în filosofie (trei atribuite lui Pitagora, cea mai cunoscută fiind aceea cu dragostea de înţelepciune, două – cele care pleacă de la scop – fiind formulate de Platon, iar a şasea, enunţată mai sus, aparţinând lui Aristotel), se subînţelege de ce filosofia stă mai bine decât cultura la acest capitol...

Începuturile omului au fost eminamente aculturale. Este lunga perioadă a grotelor şi cavernelor, când străbunii noştri habar n-aveau de cultură. Atenţie! În acele timpuri tulburi pentru inimă şi minte, omul nu era necultural, ceea ce se traduce prin incultură sau lipsă de cultură (din motive etern actuale, precum dezinteresul sau neputinţa asimilării ei), ci era complet străin până şi de noţiunea de cultură, din simplul motiv că ea încă nu se înfiripase. Vasăzică, acei oameni ai începutului sunt absolut nevinovaţi din pricina neştiinţei, pe când agramaţii zilelor noastre sunt mai mult decât condamnabili pentru crasa stare de necultură în care se complac.

Apoi, în inima şi mintea primitivului au apărut primii fiori culturali (muzica şi dansul cu care magii şi şamanii îşi condimentau ritualurile religioase). Şi aşa, târâş-grăpiş, când cu suişuri şi când cu coborâşuri, cultura a ajuns în zilele şi pe meleagurile noastre postdecembriste, unde e cât se poate de vizibil nu doar că adevăraţii oameni de cultură se împuţinează, ci şi că minoritatea acestora este deodată dispreţuită şi sistematic umilită de alarmantul spor biologico-social al inculţilor, semidocţilor şi falşilor culţi.

Toţi aceştia sunt nocivi pentru cultură prin apariţia şi întreţinerea unor fenomene de masă de cel mai desăvârşit prost-gust, precum manelizarea şi grosul festivalurilor care rămân la stadiul de aflare în treabă. Mi se va răspunde că manelele aparţin ţiganilor. Da, dar dacă aceste fioroşenii n-ar fi cumpărate de românii subanalfabeţi, producătorii lor n-ar fi putrezi de bogaţi şi România n-ar fi ameninţată azi de un adevărat cancer al culturii şi spiritualităţii.

Dar cei mai nocivi pentru cultură sunt falşii culţi, această oribilă grupare de inculţi sadea şi mai ales de semidocţi cu pretenţii, care se fac luntre şi punte să-şi poleiască pospaiul de cunoştinţe cu diplome (bacalaureat, licenţe, doctorate), dobândite pe căi strâmbe până la nelegiuire. Iar numărul acestora (mulţi provin din rândul foştilor activişti) creşte an de an, astfel că România deja este fruntaşă la agramaţi şi neabeţedaţi...

Revenind la oile noastre, respectiv la poezia postmodernistă, pornim abordarea de la afirmația că „tot românul este poet”. Mai ales acuma, cu ofensiva postmodernismului, nici n-ai mare trebuință ca să te poți împopoțona cu titlul de poet: nu tu cultură, nu tu reguli gramaticale, nu tu har poetic și sensibilitate.

Totul este ca respectivul să se pună temeinic pe scris, înșirând cuvintele după o logică de-a baba oarba, de care simțirea poetică fuge mai ceva ca dracu de tămâie, că de celelalte se ocupă alții: de ai prieteni în tagma scriitoricească și reportericească, te publică ei tot acuși-acuși, chiar cu riscul de-a pierde unii cititori insuficient dați la rindeaua culturii fără frontiere în ale formei și conținutului; iar de ai cunoștințe printre condeierii cu pretenții în ale criticii de toate culorile, apoi om te-ai făcut și poet cu acte-n regulă te-ai văzut, că doar ăsta-i rolul unora ca aceștia – să contrazică până și logica divină cu acei indivizi doritori de nemurire ce li s-au lipit de suflet și a căror neînzestrare poetică este direct proporțională cu ambiția de care se lasă îmboldiți...

Prin urmare, într-o țară așa ca România, unde toate merg ca pe roate chiar și acuma când șandramaua-i cu roțile-n sus, cetățenii ori se îndeletnicesc cu tainele scrisului la plesneală, ori intră-n politică pentru ca neam de neamul lor să nu mai știe ce-i „sărăcia, și nevoile, și neamul”, ori se-apucă în văzul lumii de tâlhării pe picior mare, ceea ce înseamnă că au îmbrățișat cea mai nedemnă și sigură profesie de pe aceste meleaguri – aceea de ciocoi.

Mă rog, că se scrie pe rupte nici nu-i așa de rău. Că doar florile au nevoie de bălegar pentru a-și desăvârși menirea prin gingășia culorilor și dulceața amețitoare a parfumului.

Altele sunt neajunsurile cu acești nostimi poetași și cu producțiile lor fără niciun chichirez. Este treaba revistelor care, vrând să-și facă stocuri, acceptă atâtea făcături din categoria acestor simple îmbinări de cuvinte ce nu spun nimic, dar au darul să-i irite pe cititori, încât redactorul șef se vede obligat la un moment dat să-i înștiințeze pe colaboratori că primește orice fel de material, mai puțin poezie. De asemenea, este treaba unor asemenea condeieri, care nu izbutesc să vadă pădurea emoției artistice din pricina formei copacilor, dacă se apreciază unii pe alții până acolo încât ajung să se considere reprezentanții de frunte ai poeziei românești contemporane (măcar la nivel regional), dovadă că, aidoma unor veritabili clasici, ei nu lipsesc din nicio antologie de acest gen, în pofida faptului că vreo câțiva – fără discuție, deosebit de (ne)importanți – își susțin pretențiile la nemurirea locală cu una, cel mult două plachete de poezioare.

Dar - și asta nu este numai treaba lor! – aceste sărmane plachete s-au dovedit la vremea apariției lor într-atât de valoroase pentru anumiți factori decizionali, încât de îndată le-au asigurat autorilor pătrunderea în Uniunea Scriitorilor din România (USR) și – după cum spuneam mai sus – veșnica lor pomenire în toate terfeloagele cu iz antologic și laudativ, unde ei apar nu doar în calitate de versificatori și intelectuali, ci și în aceea de personalități ale zonei!...

De altminteri, dorința de evidențiere cu orice chip, chiar cu riscul de-a părea ridicol, este atât de aprigă pe aceste plaiuri, încât mi-a fost dat să cunosc pe autorul unui volumaș pricăjit (la propriu și la figurat) de versuri postmoderniste, care după ce s-a văzut cu opera în brațe, se gândea foarte serios să-și facă dosarul pentru intrarea în USR... Dar iarăși revin și zic că o fi avut el niscaiva informații despre felul cum și-au aranjat alți confrați intrarea în acest club hiperlăbărțat, caz în care fenomenul devine de masă, iar ridicolul se banalizează până la dispariție.

Acuma, să nu-și închipuie cineva că postmodernismul își face mendrele doar în poezie. Nu, el este prezent pretutindeni în arte, ba chiar și dincolo de acestea. Iată de ce în romanul Magicianul, scriitorul englez John Fowels îl pune pe straniul său personaj Maurice Conchis să afirme: „Romanul este mort. Mort, cum este moartă alchimia”, pentru ca puțin mai încolo să vorbească de necesitatea întemeierii unui meta-teatru sau teatru fără limite, altfel spus un teatru metafizic sau terapeutic.

Nu știu cât de convins a fost scriitorul englez de cele afirmate, atâta timp cât romanul lui este viu tocmai datorită faptului că urmează linia clasică a scrierilor de acest gen, o linie garantată de estetica raționalității și bunului simț, prin care autorul menține o legătură strânsă cu cititorii – el își expune concepțiile și crezurile artistice, iar ei îl înțeleg, căci sufletele lor rezonează la unison...

Vrând parcă destinul să mă pună la încercare, în urmă cu ceva timp am primit de la un scriitor hipermodern două scrieri, pe care el se încăpățâna să le numească romane. Mă ruga să le citesc și să scriu despre ele, notând pe internet și în scrisoarea ce însoțea coletul că a citit câteva articole semnate de mine și că ele l-au convins că eu aș fi una din puținele persoane care poate pătrunde în înțelesul ascuns al cărților lui.

Martor mi-i bunul Dumnezeu că am vrut să-i fac pe plac. Din păcate n-am rămas cu mare lucru după parcurgerea scrierilor – doar fraze haotice și trunchiate, respectiv aglomerații de cuvinte ce par frânturi dintr-un delir, ori poate că versurile voit nefinalizate ale unui lung și nedeslușit poem.

Crezând că eu am probleme în receptarea acestui gen de scriere și nevroind să-l dezamăgesc pe autorul atât de încrezător în perspicacitatea mea, m-am dus glonț la doi cărturari, cărora le-am lăsat cărțile să le citească, urmând ca peste câteva zile să ne confruntăm impresiile.

Dacă întâlnirea noastră n-a adus în ceea ce mă privește vreun spor la înțelegerea cărților cu pricina (unul dintre intelectuali nici măcar n-a putut citi cartea până la capăt, susținând sus și tare că este o probă grăitoare de cum nu trebuie să se scrie!), în schimb, după discuția cu ei mi-am redobândit liniștea sufletească, repetându-mi de câteva ori la rând: logica și rațiunea n-au suficiente resurse pentru a putea explora genunile ilogicului și iraționalului!

Dovadă în acest sens este neputința de ani și ani a atâtor minți lucide de pe întinsul globului de a opri ofensiva inconștientului cu iz nuclear din mințile politicienilor și generalilor...


C. Specificul literaturii în contextul globalizării

În actualele circumstanțe politico-strategice și economico-financiare ale unificării popoarelor europene, primul pas din politica de globalizare a tuturor statelor și popoarelor de către atotputernicul guvern mondial din umbră, proces bazat pe succesiva diminuare a suveranității membrilor și care inevitabil duce la topirea naționalului în magma multietnică a suprastatalului cu aspirații planetare, este firesc să te întrebi cam care va fi destinul specificului național, acea formidabilă formulă sufletească a limbii, teritoriului, tradițiilor, sentimentelor și năzuințelor comune, grație căreia popoarele s-au ridicat din cenușa imperiilor înrobitoare la rangul de națiuni libere, suverane și independente.

Lesne de priceput că, prin forța reunită a banilor și a poftei de putere planetară, drumul sinuos și alunecos al omenirii se îndreaptă spre un gregarism multietnic și multicultural. Dar până atunci, un atunci cu mult mai îngrijorător decât prezentul dat peste cap, gânditorul P.P.Negulescu ne spune în tratatul Geneza formelor culturii (Editura Minerva, BPT, București, 1993) că nu ortodoxismul este specific românesc (tot ortodocși sunt „și grecii, bulgarii, rușii și sârbii”), că știința și filosofia au valoare universală, iar prin aceasta nu sunt specific naționale, și că numai literatura constituie „terenul predilect în care poate fi detectată, în formă obiectivată, specificitatea națională a unui popor” (Z. Ornea în Prefață).

La rândul său, Eugen Lovinescu era de părere în anul 1927 că „etnicul este o condiție a esteticului”!

Tot Negulescu mai susține că „factorul etnic a fost și este plasma germinativă pentru specificul național” și că noțiunea biologică de rasă nu trebuie confundată cu cea psiho-sociologică de popor.