- Iubite Fiu, ani două mii
adânc Pământul l-au brăzdat
cu felurite omeneşti stihii
de când obolul Ţi l-ai dat

în chinuri şi moarte pe cruce
ca să revină-ntreg rotundul
la preadamicul statut –
dar una-i forma şi-alta fondul!

Privind la furnicarul pământesc
în goană după pieritor,
uşor constaţi că oamenii cam toţi
nu vor să ştie-n viaţă rostul lor.

Nu vor să ştie că iubirea
şi pocăinţa-s pentru ei salvare,
ci umblă cu tertipuri în speranţa
c-o milă-ntâmplătoare-i calea de scăpare

din a infernului în clocot smoală –
acel subţire fir de ceapă
cu care îngerii vor încerca
pedeapsa grea s-o facă mai domoală...

Vai de perfidul ce-n viaţă
plăcerii i-a fost rob supus,
dar care are cutezanţa
să umble cu nasul pe sus!

Ba chiar să-i ia la rost pe alţii,
mai vrednici decât el prin umilinţă,
cum tot mai mulţi dintre păstori
arată-n fapte-a lor netrebuinţă.

După adamicul păcat,
nu l-am constrâns pe omul decăzut
prin aspre interdicţii sau pedepse
cleştar să redevină-n conţinut,

ci libertatea i-am lăsat-o
în viaţă drumul să-şi aleagă –
inevitabil test ce după moarte
vizeaz-o veşnicie-ntreagă.

Şi ce-a făcut ipochimenul
(istoria fiind dovadă)?
Nevrând în ruptul capului
să se îndrepte şi să creadă

că viaţa-n timp e doar popasul
pentru intensa pregătire
ca firea lui să nu mai fie
în dezacord cu-armonioasa Fire,

din efemer el şi-a făcut
a existenţei sumbră vrere,
cum Epicur se amăgea
cu fericirea dată de plăcere.

Iar pentru asta-i lup şiret
de când intrarea-şi face-n lume
- o bestie ce se îndoapă
cu legi nedrepte şi cutume –,

ca să plesnească de osânză
şi amintirea-i praf să fie,
pedeapsă binemeritată
când omu-i doar o parodie.

A zecea parte dintre oameni
(bolnavii de căpătuire)
au bani şi-averi cu mult mai multe
decât tot restul de-omenire.

Dosiţi în organisme mondiale
masonice-n esenţa lor,
elita ăstor păcătoşi
struneşte soarta maselor,

ba prin conflicte-ntreţinute
de odioase lucrături
(căderi suspecte de guverne
şi jertfa atâtor făpturi),

ba prin planificate crize
financiar-alimentare,
ca păpuşarii planetari
să treacă la măsuri ultrabarbare,

precum reducerea doar la un sfert
a populaţiei pe-ntreaga Terră
pentr-un posibil spor la alimente
şi-un mult mai riguros control în noosferă.

La modă-i azi globalizarea
cu ale ei progenituri –
dacă-nvârtelile-s globale,
şi crima e globală-n lovituri...

Mai mult decât globala poluare
ce colţii şi-i arată iar şi iar,
cruzimea, egoismul şi minciuna
fac viaţa pe Pământ să fie un calvar.

În sine omu-i o enigmă –
a răului cu binele-mpletire:
Răul nativ în el tronează
ca binele s-ajungă la-nflorire!

Fireşte că prioritatea
revine binelui hedonic,
cu tot mai mulţi oameni convinşi
că e-n viaţă scopul tonic.

Numai o mână dintre ei
moralul bine-l mai slujesc
şi agonia prelungesc
la miliarde de mişei...

În completare la ce-am spus
e românescul meleag sfânt,
unde stă treaba ca-n balada
O apă-s toate şi-un pământ:

„Atâţia oameni s-au convins
(în ceafă când le suflă moartea)
că toate-s goană după vânt
cu năzuinţe pentru duh peltea,

cum Solomon o tot repetă
în cartea sa nemuritoare:
Lumeştile izbânzi deşarte-s toate
şi nu-i nimica nou sub soare!

Ce este a mai fost şi-a fi
- putere, bogăţie, fală –
şi pentru scopul efemer
un suflet pur este doar vorbă goală.

În lumea asta dată peste cap
la banul-zeu se-nchină tot mai mulţi,
încât privind la frământarea ei, constaţi
c-o apă şi-un pământ sunt tineri şi adulţi.

Deşi de Nietzsche nici n-au auzit
(în pragamatism a şti e de prisos),
ei azi, rupând din carnea milei pân’ la os,
pe filosoful revoltat cu mult l-au depăşit.

Ai noştri politruci, de pildă,
se-arată supraoameni la hoţii
şi-s nitzscheeni prin pofta de putere,
eternă revenire-n puşcării...

Decât belşugu-njositor –
azi sus şi mâine la răcoare,
pentru condiţia umană
e mai de preţ o viaţă oarecare

cu demnă simplitate-nseninată
prin necurmată dăruire.
Căci numai inima de alţii plină
cunoaşte-adevărata fericire!”

*

După această completare
(metaforă în analiză!)
revin la om şi-a lui derivă
ce-a perturbat morala pân’ la criză.

Cum cred că-i lesne de-nţeles,
al zămislirii plan l-am conceput
cu axe două-n angrenaj ales –
a duhului şi-a fizicului brut.

Din trup şi suflet plămădit,
după căderea în păcat
omul perfect s-a alterat
şi axele i-au ruginit.

O catastrofă-n plan moral
şi-n trup al morţii candidat,
el are şansa mântuirii
doar voia de Mi-o face ne-ncetat.

Iar voia Mea din Decalog
şi din a Fiului lucrare,
e cecu-n alb ce i-l dau azi
pentru viaţa viitoare,

printr-o-nţelegere în care
Eu singur fac dovada clară
că-n veci Mi-am respectat cuvântul,
cum Cartea Mea testamentară

confirmă că s-a întâmplat
- după mai multe-avertizări –
ba cu Sodoma şi Gomora,
ba cu-ale apei debordări.

Ce-ncredere în om să am,
când chiar alesul Meu popor
- uitând că din robie Eu l-am scos –
neascultarea practica de zor,

cu mulţi nemulţumiţi şi-n dese rânduri
zeloşi închinători la zei păgâni,
aşa încât prin Tine-n fapte şi în gânduri
să-şi dobândească faima de josnici asasini?!

În alergarea spre Apus,
părea că viul creştinism
va izbuti să scoată omul
din rătăcirea-n păgânism.

Şi-a izbutit, dar nu cu totul
după ce-n crez s-a urgentat
schimbarea templelor în noi lăcaşuri
şi a Bisericii în stat,

un stat-imperiu colosal
cum n-a pupat puterea seculară,
în care papii sforile le trag
după ce fac din cezarism papară.

De precizat că-n noul cadru
- prin creştinism fertilizat –
progrese culturale însemnate
în lume s-au înregistrat,

precum tiparul dătător
de viaţă-n mari biblioteci
şi al busolei magnetism
ce-n mări trasat-a lungi poteci.

Dar s-au ivit şi alte „isme” –
aşa ca schismele-n credinţă,
iar, mai tîrziu, fascismul sumbru
şi-expertul bolşevism în suferinţă,

la treabă puse de orgolii
şi de ambiţii ce-au iscat
lugubra artă-nfăţişată
în al războaielor tratat:

De la-nfruntările cu prăştii
la nimicirea nucleară,
omu-n războaie-şi etalează
instinctul progresiv de fiară.

De-aceea el din creier foloseşte
doar o câtime, şi ar vrea
(infirm la minte şi simţire)
să scurme în lucrarea Mea.

La răul promovat în timp
din răzbunare sau prostie,
prăpăd ar fi de-ar stăpâni
potenţialu-ntreg din scăfârlie...

Numai că Eu prin tainele zidirii
zădărnicesc efortul lui necugetat,
nedându-i voie nasul să şi-l vâre
în ceea ce-i doar pentru Mine descifrat,

căci toate-au fost de Mine concepute:
Cereasca boltă-nveşmântată
cu stele-n depărtări sinistre,
Pământul şi cu viul laolaltă!

- Părinte, zise-atuncea Fiul,
cu-adânc respect am urmărit
această amplă prezentare
a omului neliniştit,

o sui-generis epopee
cu fapte bune şi haíne,
cum numai lui i-a fost menit
contrariile să le-mbine.

Speranţa nefiind pierdută
în a sa şansă de-ndreptare,
Te rog, iubitul Meu Părinte,
să M-onorezi cu-a Ta colaborare,

în încercarea de-a salva
tot ce mai poate fi salvat
şi să-Mi permiţi iar coborârea
pe-acest Pământ descreierat,

unde-s cam toate á rebours
ca într-o casă de nebuni –
cu binele prin rău impus
şi adevărul prin minciuni.

- Vrei, Fiul Meu, să-l faci pe om
cel care-a fost odinioară,
când el în dolce farniente
alungă gândul c-o să moară?

Aşa să fie, deşi-i sigur
că în raport cu-ntâia oară,
nu vei mişca nimic în om
nici în lăuntru, nici afară.

De data asta Te-or privi
cu o totală nepăsare –
nici tu plăcerea regăsirii
şi nici cruzimea-n prosternare.

Recomandarea Mea-i ca Petru
- o inimă cum alta nu-i –
să Te-nsoţească-n drumeţie.
Drum bun spre duhul omului!

George PETROVAI

Citește și