Cândva, cu ani treizeci în urmă,
noi ne mândream
și la școală învățam
c-avem o țară faină și bogată,
de Domnul binecuvântată
și de străbuni netraficată,
c-adică, după lungul jaf
de la romani la comisari
(din Est întâi, din Vest acum),
noi cu speranța ne nutrim
ființa nărăvașă-n timp –
trecutu-i vag,
prezentul strâmb,
iar viitoru-i cu arțag...

Fiind originali cu toții
(de la vlădică la opincă),
ne-am stabilit mărețul țel
să consumăm fără de muncă.

Dar nu oricum, ci potrivit
unei politici deocheate,
prin care țara-i călărită
de cabinete lăbărțate,

ca descurcatul mioritic
să fie-n lume promovat:
Cine muncește ca un rob,
la sărăcie-i condamnat!

Astfel necinstea-ncurajată
cu șuie legi și postulate,
a devenit la noi cutumă
pentru lichelele-ntomnate,

ce n-au nici teamă, nici rușine
să răstignească România –
fraterni în țeluri mafiote,
ei prețuiesc doar mișelia...

Iar truditorii resemnați
cu-această anormală stare
a țării scoasă la mezat
ca un morman de învechite fiare,

trăiesc neexistând și mâncă
produse dóldora de-otravă,
în vreme ce pământul nost
li-i pus străinilor pe tavă,

încât am devenit faimoși
prin paradoxuri felurite –
o nație de duși cu pluta
și de-nvârteli nepriponite!

Citește și

loading...