Iar dragostea lui de adevăr, ne spune în continuare prefațatorul, în sensul că totul este falsitate („nu există pe lume nici virtute, nici devotament dezinteresat, nici adevărați prieteni, nici femei cinstite”) și că toată viața noastră, precizează însuși moralistul, „se află sub împătrita influență a firii noastre, a amorului-propriu, a pasiunilor și a hazardului”, dragostea lui de adevăr și de natural, prin urmare, era atât de debordantă, încât – după citirea Maximelor – Jean-Jacques Rousseau va avea următoarea opinie în partea a III-a a romanului Noua Éloise: „Niciodată trista lui lucrare nu va fi gustată de oamenii cumsecade”...

Afirmația lui Rousseau este cu atât mai surprinzătoare, cu cât în anul 1663, mai înainte de tipărirea Maximelor (prima ediție a apărut în ianuarie 1664), doamna de Schonberg (fosta domnișoară de Hautefort, de care fusese îndrăgostit Ludovic al XIII-lea și după care se perpelise un timp chiar tânărul prinț de Marcillac) îi scria doamnei de Sablé următoarele: „În lucrarea aceasta există mult spirit, puțină bunătate și un mare număr de adevăruri, pe care le-aș fi ignorat toată viața, dacă nu m-ar fi făcut să-mi dau seama de ele”.

Unde mai punem faptul că – în calitate de mare aristocrat, de spirit aventuros (plănuiește donquijotește s-o răpească pe regina Anna de Austria și s-o ducă pe ascuns la Bruxelles, căci este „o epocă fără morală și fără frâu”, apoi tot el – orgoliosul, timidul, ambițiosul și pătimașul – este înșelat de ducesele de Chevreuse și de Longueville, participă la mai multe războaie, din care se alege doar cu răni, cu surghiunirea de la Curte și cu discreditarea după neizbutitul complot al lui Cinq-Mars, favoritul lui Ludovic al XIII-lea, împotriva atotputernicului Richelieu – vezi romanul Cinq-Mars al lui Alfred de Vigny), dar mai ales în calitate de rafinat scriitor și moralist – La Rochefoucauld frecventa celebrele saloane ale vremii (al domnișoarei de Scudery, al domnișoarei de Montpensier, îndeosebi al doamnei de Sablé), unde, printre nelipsitele și spumoase bârfe, se încingeau dezbateri culturale pe diverse teme, inclusiv pe marginea Maximelor, care circulau în cópii de câțiva ani și – desigur – erau intens comentate în saloanele din Franța și din străinătate. De altminteri, una dintre aceste cópii va sta, pe la sfârșitul anului 1663, la baza ediției apocrifo-clandestine ce apare în orașul olandez Haga.

Cum spuneam, prima ediție în franceză a apărut în 1664, apoi – până la moartea autorului în 1680 – au mai apărut patru ediții, ultima în 1678, anul în care moare doamna de Sablé și sunt tipărite Maximele ei.

La rândul său, Ion Vicol respinge categoric aserțiunea că Maximele lui La Rochefoucauld ar fi axate pe un „riguros determinism moral”, ceea ce nu numai că ar anula inițiativa noastră, dar ar genera și un „pesimism amar și incurabil”. Dimpotrivă, ne asigură prefațatorul, „omul acesta de lume nu ne impune nicio clipă concepția lui, ci ne ajută să privim lucrurile și din alte unghiuri de vedere, să le descoperim adevărata față și să tragem concluziile care ne privesc pe noi personal, pentru corectarea unor defecte pe care nu ni le bănuiam până atunci”. Pe scurt, „El ne obligă și ne învață să fim cu adevărat sinceri și modești”.

Iar după vârsta de 50 de ani și cu dureroasa experiență de viață acumulată de marele moralist, nu trebuie să ne poticnim în învinuirea ce i s-a adus, cum că ar fi urmărit „să demitifice eroii și să dărâme din temelie ideea pe care ne-o facem îndeobște despre virtuțile înalte ale eroului”, ci să vedem „dorința unui mare senior de a scandaliza lumea bună cu opiniile lui”, senior ce nu dă uitării nici măcar o clipă alesele maniere ale omului de societate: „știe întotdeauna până unde să meargă, precum și tonul cu care să ia în derâdere atâtea idei preconcepute despre dragoste, recunoștință, fidelitate, merit etc.”...

Dar, mă rog, ce este clasicismul, concept inclus de mine în titlul prezentului articol? În Yasunari Kawabata și drumul prozei sale de la modernism la clasicism, ofer celor interesați următoarea deslușire: „După cum se ştie, clasicismul european este un curent postrenascentist, ai cărui reprezentanţi urmează linia inaugurată de Petrarca în ceea ce priveşte atenţia acordată scriitorilor antici. Iată de ce pentru autorii clasici natura este doar un element decorativ, căci sursele lor predilecte de inspiraţie se cheamă antichităţile greacă şi latină. În plus, arta clasică se conformează unor norme estetice prestabilite, aşa ca norma celor trei unităţi (de timp, loc şi acţiune), potrivit căreia acţiunea trebuie să fie unitară, să se desfăşoare în acelaşi loc şi pe durata unei singure zile.

Acest curent se confundă practic cu clasicismul francez, şi asta deoarece Franţa a fost ţara care a oferit climatul cel mai favorabil pentru dezvoltarea clasicismului european. Clasicismul este un curent eminamente intelectualist, deoarece tipul uman clasic se caracterizează prin predominarea generalului asupra particularului şi prin supremaţia raţiunii asupra pasiunilor, fapt care conferă personajelor mult voluntarism.

Teatrul a fost genul literar prin excelenţă cultivat de scriitorii francezi din secolul al XVII-lea: pe de o parte tragedia clasică, reprezentată cu strălucire de poeţii Pierre Corneille şi Jean Racine, pe de altă parte comedia clasică, specie care dobândeşte un atare prestigiu prin geniul lui Molière, încât putem afirma că, prin arta comicului, el se apropie de contemporaneitate, în timp ce tragedia se îndreaptă spre trecut”.

Mai înainte de-a prezenta câteva mostre delicioase din creația lui La Rochefoucauld, cuvine-se să precizez că textul definitiv al Maximelor cuprinde mai multe părți: Reflecții morale, parte care se deschide cu redutabila sinteză a cugetărilor sale („Virtuțile noastre nu sunt, de cele mai multe ori, decât niște vicii deghizate” (conține 504 reflecții), Maxime suprimate (74), Maxime postume (61), Reflecții diverse (în total 19: Despre adevăr, Despre societate, Despre încredere etc.), Apendicele sau Despre evenimentele secolului nostru (patru evenimente), Documente despre La Rochefoucauld (patru documente, primele două fiind Portretul lui La Rochefoucauld de el însuși și Portretul lui La Rochefoucauld de cardinalul de Retz) și Documente relative la Maxime. Ediția românească pe care o am în față, mai cuprinde și un foarte util Indice analitic al maximelor și reflecțiilor lui La Rochefoucauld.

Acestea fiind scrise/zise, iată câteva dintre sutele de cugetări ale acestui strălucit stilist și profund moralist, care cu certitudine reprezintă veritabile bijuterii ale genului: „Amorul-propriu este cel mai mare dintre toți lingușitorii”; „Îndurarea suveranilor nu este decât o dibăcie politică pentru a câștiga dragostea supușilor”; „Dacă n-am suferi de orgoliu, nu ne-am plânge de al altora”; „Adevărata iubire este la fel ca apariția duhurilor: toată lumea vorbește de ele, dar puțini au văzut așa ceva”; „Viciile intră în alcătuirea virtuților, așa cum intră otrăvurile în alcătuirea leacurilor”; „Dorința de a părea capabili ne împiedică să ajungem capabili”; „Ridicolul dezonorează mai mult decât dezonoarea”; „Mintea este întotdeauna amăgită de inimă”; „Virtuțile se pierd în interes, aidoma ca fluviile-n mare”; „Vitejia desăvârșită stă în a săvârși fără martori ceea ce ai fi în stare să săvârșești în fața lumii întregi”; „Ipocrizia este un omagiu pe care viciul îl aduce virtuții”; „Întâmplarea și firea oamenilor conduc lumea”.

Sigur, mai sunt printre ele ba unele extrem de generale, precum „Persoanele slabe nu pot să fie sincere”, ba altele cu tendință netestamentară, fapt care le face foarte discutabile: „Cumpătarea este tânjirea și trândăvia sufletului, așa cum ambiția este activitatea și înflăcărarea lui”.


George PETROVAI

Citește și

Comentarii