Sigur, asemenea cazne (lipsuri materiale, boli, ofense, ispite) sunt contraindicate pentru sănătatea şi echilibrul celei mai fragile trestii din Univers, dar – generate de necumpătare şi nechibzuinţă – ele întăresc moral-spiritual pe cel drept, aşa cum focul întăreşte oţelul prin călire.

Că starea asta îngrijorătoare pentru condiţia umană nu este de-acuma, o ştim prea bine cu toţii, dar continuăm să ne complacem în ea, unii într-un mod fatalisto-contemplativist („Ce putem să facem?...”), adepţii dictonului „Trăieşte-ţi clipa!” în chip sfidător la adresa divinităţii şi dispreţuitor la adresa naivilor nedescurcăreţi, cei mai mulţi dintre semeni rămânând complet nepăsători la tot ce-i dincolo de ei şi de ograda egoismului lor monstruos.

Iar consecinţa logică a acestei alarmante stări de lucruri nu putea să fie decât relativul progres material al omenirii (ici îmbuibaţi care se sinucid, dincolo milioane de oameni care mor de foame) şi absolutul regres moral-spiritual pe arii tot mai întinse ale globului (din ce în ce mai mulţi indivizi se mândresc cu necredinţa lor în manieră tradiţional-istorică, astfel că ţări precum Marea Britanie avansează cu paşi repezi spre decreştinare sau lepădare de creştinism), ceea ce înseamnă că în eterna dispută dintre spirit şi materie, lumea zilelor noastre adoră aparenţa şi înclină balanţa străduinţelor înspre vremelnic (adună doar averi pe care le mănâncă moliile şi le fură hoţii).

Dacă mai era nevoie de aşa ceva, iată şi dovada. În Problema ontologică, gânditorul P.P.Negulescu deplânge starea omenirii din perioada interbelică în felul următor: „Lumea noastră contemporană este astfel bântuită de o epidemie violentă de hedonism acut; de unde atmosfera înăbuşitoare de materialism cras, pe care o respirăm din greu cu toţii şi în care se întunecă şi se înjosesc toate valorile ideale ale vieţii”. Câteva rânduri mai departe, el îşi susţine afirmaţia cu vorbele lui Charles Upson Clark, un american care taman atunci avusese o serie de conferinţe în România: „În ţara noastră predomină atât de mult materialismul, încât viaţa intelectuală se află cu totul pe planul al doilea”.

Şi când te gândeşti că omenirea de-atunci era întrucâtva favorizată de soartă, încă necunoscând ororile celui de-al doilea război mondial şi pe cele ce-au urmat – bolşevismul şi războiul rece! E drept, n-a cunoscut nici „binefacerile” experimentului postbolşevic, cu atâţia politruci şpăgari şi atâţia bacalaureaţi gata oricând să-l confunde pe Vlaicu Vodă cu...Aurel Vlaicu...

De-aceea zic că strigătul evanghelistului Marcu („Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”) reprezintă şansa respiritualizării noastre prin calitatea sa de cordon ombilical al condiţiei umane. Căci prima parte – „Cred, Doamne!” - constituie bucuria atotumanului, care prin credinţă cunoaşte calea dreaptă spre îndumnezeire, iar cea de-a doua parte – „Ajută necredinţei mele!” - înfăţişează fireasca îndoială a omenescului, care, pentru a putea cunoaşte limanul (mântuirea), imploră ajutorul divin pe drumul anevoios şi înţesat cu necredinţe al îndreptării.

Citește și

loading...