Omul zilelor noastre este mândru nevoie mare de civilizația sa, deși aceasta (prin poluare, chimizare și îndemn la sedentarism) se întoarce nimicitor împotriva lui. Cu toate astea, iluzia atotputerniciei creată de știință (omul este științific, nicidecum înțelept), îl încurajează să creadă în steaua mitologiei sale antropocentriste, atât de ilogic-îndrăzneață, încât tot mai mulți bipezi fără pene afirmă cu tărie că Dumnezeu a murit!

Or, ne asigură adorabilul mărturisitor Petre Țuțea, „Fără Dumnezeu, fără credință omul devine un animal rațional, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri” și care caută negăsind, ceea ce face ca permanenta lui neliniște să-l aducă la disperare.

Două sunt motivele pentru care toți oamenii ar trebui să-și țină-n frâu entuziasmul iscat de „spectaculoasele cuceriri” tehnico științifice ale prezentului și trecutului apropiat:

1)Inspirat de Atoatefăcător, fiul lui David și împăratul Ierusalimului făcea cunoscut omenirii în urmă cu aproape 3000 de ani că „Ce a fost, va mai fi și ce s-a făcut, se va mai face; nu este nimic nou supt soare” (Eclesiastul 1/9);

2)Tot mai des, descoperirile arheologice ilustrează fără putință de tăgadă că sintagma „societăți primitive” este totalmente neîntemeiată (dovadă fenomenalul sincronism al construcțiilor monumentale de felul templelor, respectiv dintre piramidele egiptene sau aztece și ziguratele babiloniene, omonimiile din mitologia egipteană și cea polineziană, desenele și picturile rupestre care „vorbesc” despre o civilizație superioară celei de-acuma, statuetele-astronauți, harta lumii din anul 1513, obiectele din aluminiu și din fier-alfa cu năucitoarea puritate de 99,9%, bateriile electrice și calculatorul din urmă cu mii de ani etc.) și că spusa „Tot ce este exagerat devine insignifiant” își vădește neîncetata actualitate.

De pildă, mult vânturata democrație, considerată de floarea cea vestită a sociologilor și politologilor ca fiind cel mai adecvat cadru socio-juridic întru prosperitatea colectivă și împlinirea individuală, nu este nici pe departe invenția omului modern. Experimentată pentru prima dată de către cetățile-state antice grecești, unde democrația se exercita în mod direct, ea a fost împrumutată de cârmuirile luminate ale erei noastre, care – prin parlamentarismul găunos și votul universal-cantitativ – au transformat-o într-una reprezentativă, adică eminamente indirectă, lesne pervertibilă prin sforile trase de păpușari și, ca atare, mai degrabă dăunătoare decât eficientă pentru societățile cu caș la gură într-ale democratismului.

Bunăoară, așa ca-n România postdecembristă, țara tuturor posibilităților necușere și, vreme de 28 de ani, a unei îndrăcite bătute pe loc după fa-sol(ea) democrației originale, interpretată de orchestrele reunite ale celor două camere penale...

Drept este că nici exponenții de frunte ai democrației occidentale nu s-au arătat încântați de aceasta, filosoful francez Henri Bergson, de pildă, apreciind-o drept „singurul sistem compatibil cu libertatea și demnitatea omului”, dar (și ăsta constituie viciul ei incurabil) lipsită de criterii viabile pentru selecția valorilor. La rândul său, Winston Churchill, conștient de carențele democrației apusene, a spus despre ea că-i „o formă de guvernământ grozav de imperfectă”. Însă, a adăugat el îndată și prin aceasta s-a spălat pe mâini în binecunoscuta-i manieră cinico-ironică, „dați-mi alta mai bună și voi crede în ea”.

Dar cum vreme de sute de ani, nici Marea Britanie, campioana democrației moderne, și nici celelalte state occidentale n-au izbutit s-o facă mai bună (dimpotrivă, actualul proces accelerat de decreștinare, asociat cu sodomia și alte forme agresive de dezumanizare, lucrează de zor la măcinarea temeliilor sale fragile), consider că singura formă de cârmuire compatibilă cu „Declarația universală a drepturilor omului” (declarație adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948 și care stipulează că toți oamenii s-au născut cu drepturi egale și libertăți fundamentale) este demofilia.

Doar că pentru a fi demofil în conținut, trebuie să te lași călăuzit întreaga viață de iubire, legea supremă din creștinism și budism, respectiv de forța inepuizabilă prin care, este de părere Einstein în scrisoarea adresată fiicei sale, se realizează armonia universală și care îi duce pe oamenii guvernați de ea la veritabila fericire. Nu degeaba spuneau sfinții părinți: „Iubește și apoi fă ce vrei!” Da, căci cine iubește cu întrega lui ființă, nu mai are resursele necesare ca să facă rău.

Altminteri, vrând-nevrând se ajunge mai repede sau mai târziu la paradoxul românesc postdecembrist cu tot mai multe drepturi pe hârtie pentru cei mulți și din ce în ce mai puțină dreptate faptică pentru aceștia.