Sigur, treizeci de ani constituie un fleac la scara unei istorii multimilenare, precum cea a urmașilor daco-geților de pe aceste meleaguri, și reprezintă mai puțin decât un strop de apă (stropul efemerității umane) în raport cu oceanul eternității. Dar pentru un om, respectiv pentru o generație, trei decenii înseamnă foarte mult. Practic înseamnă totul, atunci când nu se dă uitării faptul că, aproximativ aceeași generație, a fost silită în perioada antedecembristă să-și sacrifice tinerețea, energia și idealurile atotumane întru construirea castelelor de nisip bolșevico-sovietice, mai apoi întru înălțarea celor ceaușiste.

Prin urmare, cele trei decenii de postdecembrism se cheamă pentru unii (politruci, ciocoi, descurcăreți, infractori) mumă și pentru cei mulți ciumă. Iată de ce a devenit deja o dezgustătoare cutumă în democrația noastră originală (a se citi „democrația aleșilor nelegiuiți și a ciocoilor fără scrupule”) ca politrucii și fârtații lor să se înfrupte pe rupte din bucatele națiunii (nu există opoziție la votarea în regim de urgență a actelor normative care le apără interesele!), ca, în campaniile electorale, să cerșească voturile alegătorilor, cărora din când în când le mai aruncă niște firimituri, și ca, în cazul în care n-au ajuns ei înșiși la butoanele puterii, să-și permită să le reproșeze legiunilor de dezmoșteniți din această țară ba că nu iau cu asalt secțiile de votare (cică votul ar fi mai tare ca glonțul...orb), ba că starea dezastruoasă a nației nu li se datorează lor, foștilor cârmuitori, ci masei de alegători neinspirați, care din acest motiv își merită pe deplin soarta. Atenție, se are în vedere/se subînțelege (de noi, cel puțin) soarta pe întreaga perioadă a postdecembrismului, căci toate cârmuirile (de stânga, dreapta, stânga-dreapta, dreapta-stânga) au fost la fel de catastrofale, nu doar pe perioada unui mandat sau două.

Păi da, căci dacă unii se cred mai cu moț (politic) ca alții, de ce atâția compatrioți de-ai noștri s-au săturat să mai voteze „Aceeași Mărie, dar cu altă pălărie”, îndreptățită lehamite ce-și trage seva din ultimul loc al României între țările din Uniunea Europeană, din datoria externă de peste 100 miliarde euro și din golul populațional-valoric de peste cinci milioane de suflete expatriate?!...

Apropo, actualul Cabinet minoritar și monocolor al palavragiului de Ludovic Orban poate pune umărul său fragil la efectiva redresare economico-financiară a țării prin (re)activarea Legii ilicitului, modalitate corectă și reparatorie prin care toate averile necinstite (inclusiv ale liberalilor necușeri) ar reintra în proprietatea statului jefuit și a poporului sărăcit. Așa vor fi suficienți bani pentru lichidarea datoriei externe, pentru plata lefurilor și pensiilor și, desigur, pentru atât de trebuincioasele investiții în industrie, agricultură (îndiguiri, irigații, desecări), transporturi (autostrăzi, infrastructură feroviară, transporturi maritime și fluviale), educație, sănătate, cercetare, cultură, turism.

Întrucât o atare strategie a echității naționale necesită curaj, iar orbanienii duc mare lipsă de așa ceva (în primul rând duc lipsă de oameni vrednici și modești), mult mai simplu pentru ei a fost s-o ia pe calea bătătorită a austerității și să se plângă de găurile lăsate în urma lor de pesediști, ca și cum n-aveau știre de ele. Însă n-au făcut-o oricum, ci cu surle și trâmbițe încă din prima zi a mandatului lor...

În atari condiții propice pentru o politichie eminamente demagogică și păguboasă, ce să ne mai mire că în turul doi al prezidențialelor au ajuns Klaus Iohannis, președintele în funcție, și expremierița Viorica Dăncilă, președinta neconflictuală (!) a Partidului Social Democrat (un corigent și o repetentă într-ale gândirii simple, necum de anvergură națională), că neamțul greoi și încăpățânat n-a prezentat niciodată vreun raport despre împlinirile și neîmplinirile sale din cei cinci ani de mandat, dar cu toate astea este câștigătorul detașat al primului tur, că-i tot dă înainte cu „România normală”, după ce a contribuit la anormalizarea ei prin desăvârșita ratare a sloganului/angajamentului electoral „România lucrului bine făcut” din urmă cu cinci ani și că a refuzat în primul tur orice confruntare cu ceilalți 13 competitori, iar acuma, în pofida regulilor elementare ale democrației nesăsești, procedează la fel cu Viorica Dăncilă.

Cică, ne înștiințează caraghiosul său staff electoral, ba nu vrea să întâlnească reprezentantul unui partid nereformat (ei da, Partidul Național Liberal s-a tot reformat și fragmentat până la deplina lui deformare), ba că el preferă întâlnirile cu alegătorii (evident, cu simpatizanții, care, dacă nu-l tot aplaudă în pauzele lungi și dese, măcar nu-l huiduie).

Nea Klaus, ai uitat că în urmă cu cinci ani erai aproape în situația Vioricăi (după primul tur, aveai 10 procente sub Ponta) și că, în cele din urmă, acesta a acceptat confruntarea care te-a propulsat în miraculos câștigător? Mă rog, nu vreau să insinuez că cele două situații sunt identice și că Viorica ar putea să te detroneze. Tocmai de aceea am folosit adverbul „aproape”... După spectaculoasa (sic!) neizbândă a lui Dan Barna și cu ajutorul neîntreruptei logici a alegătorilor noștri postdecembriști („Din doi răi să-l votăm pe răul mai mic”), toată lumea din țară și din afara ei este convinsă că vei obține a doua vacanță luxoasă de cinci ani la Cotroceni. Tocmai de aceea, n-ar trebui să ignori în chip sfidător faptul că disputa televizată este un drept al contracandidatei și o obligație, hai să-i spunem cavalereasco-democratică, a matale. Sau ți-e frică de ea și de ceea ce ți-ar imputa în auzul milioanelor de telespectatori?...

Citește și

loading...