Două lucruri, zic eu, ne ajută să ne apropiem de cutremurătoarea esență a promisiunii hristice de mai sus: (1)Tot apostolul Ioan ne spune în Evanghelia lui (6/14) că Iisus este „calea, adevărul și viața”, în Întâia Epistolă sobornicească a sa (5/7) că „trei sunt cari mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul și Duhul Sfânt, și aceștia trei una sunt”, iar Evanghelia el și-o deschide cu următoarea afirmație metafilosofică: „La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și cuvântul era Dumnezeu”; (2)Adevărul la care se referă Mântuitorul nu este un oarecare adevăr parțial, relativ sau marxisto-evoluționist, ci Adevărul absolut (scris cu majusculă), ce S-a definit prin transumana tautologie „Eu sunt Cel ce sunt”, din Care toate iradiază și Care, mereu egal cu El Însuși, există mai presus de timp și de netrebnicia umană.

Îmi place să cred că aceste precizări (digresiuni după părerea cârcotașilor) nu sunt strict necesare pentru „întruparea” prezentului articol, însă nici nu pot să fie eludate, căci ne întăresc în plan moral-spiritual, astfel încât vom putea mai lesne să facem față grozăviilor de azi, cu neîncetate atacuri globaliste la adresa esenței umane și a ființei naționale (credință strămoșească, tradiții, limbă, cultură, istorie, instruire rodnică, educație temeinică, familie constituită din soț și soție), inclusiv cu încurajarea împerecherilor împotriva firii, derutarea copiilor cu (ne)educația sexuală, relativizarea/bagatelizarea bazelor naționale ale popoarelor infestate cu globalism (în primul rând cele încârduite în făcături supranaționale de felul Uniunii Europene), mai nou cu incendierea bisericilor (deocamdată în America, din Canada și până în Patagonia).

Iată de ce, deopotrivă surprins și oripilat de comportarea „bipedului fără pene”, respectiv a singurului animal „care se plictisește”, mărturisitorul Petre Țuțea avertizează necredinciosul trufaș asupra pericolului ce-l pândește, printr-o memorabilă spusă: „Fără Dumnezeu, fără credință omul devine un animal rațional, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri”!

Revenind la adevărul care „ne va face liberi”, întrucât El este Adevărul, trebuie să remarcăm nu numai legătura indestructibilă dintre cele două componente pentru ca un om să fie deplin sau perfect împlinit la capitolul socio-uman, ci și ordinea în care apar, acționează și, pe urmă, se intercondiționează: din adevăr rezultă cu necesitate libertatea, care la rândul ei are grijă să mențină vigoarea adevărului!

Aidoma gravitației, aceasta fiind legea universală a moralei, lege impusă la facerea văzutelor și nevăzutelor de către metalogica divină, se subînțelege de ce acolo (familie, școală, grup social, popor) unde adevărul este fie tăinuit, fie spus doar în parte (cazul dictaturilor, respectiv al familiilor și comunităților șubrezite), libertatea la rândul ei este mai mult sau mai puțin aparențială, funcție de starea de sănătate a adevărului, în primul rând a adevărului de la centrul de comandă politică.

Da, căci în lipsa adevărului se lăfăie minciuna (I. Kant spunea că există trei feluri de minciuni – mari, mici și statistici), iar aceasta de îndată plămădește, cel mai adesea din condei, o libertate de fațadă, ce tinde statornic spre deplina nelibertate în conținut.

Oricât a fost și continuă să fie siluită/falsificată de ipochimenii porecliți „istorici oficiali”, istoria omenirii ne oferă o droaie de exemple în acest sens, de la primele documente ale antichității și până în zilele noastre. Bunăoară, excepționala povestire Panta rhei (Editura Humanitas, București, 1990) a lui Vasili Grossman ne introduce în vastul și fiorosul univers concentraționar al Rusiei stalinizate, din care aflăm că „statul fără libertate acționa totdeauna în numele libertății și democrației” și că „Stalin nu se temea de nimeni, dar de libertate s-a temut permanent, până la capătul zilelor – omorând-o, a continuat să se lingușească pe lângă ea, chiar așa moartă”.

Apoi, ne spune istoria contemporană, cu largul concurs al demonocraților anglo-americani, în speță sinistrul tandem Churchill-Roosevelt, România postbelică a intrat în sfera de influență a Moscovei, mai exact a satrapului I.V. Stalin. Dar nu oricum, ci – potrivit mizerabilului bilețel scris de Churchill la o cruntă beție cu Stalin – ea putând să fie bolșevizată în proporție de 90%, adică mai dihai ca toate statele europene centrale și estice (Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, Albania, Iugoslavia), acesta, de altminteri, constituind obiectul ticăloasei tranzacții politice pentru care gunoiul britanic și-a deplasat hoitul la Moscova.

Evident, stalinizarea României a fost totală și încă ceva pe deasupra (rețeaua de pușcării politice, reeducarea, Canalul, sovromurile), îndeosebi după instalarea guvernului Petru Groza cu sprijinul baionetelor rusești și a unor otrepe oportuniste (Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Camil Petrescu, Mihail Ralea, A. Toma, Eugen Jebeleanu, Geo Bogza, Jon Jalea, Athanase Joja, Mihail Jora etc.), nelipsitele cozi de topor din toate națiile, care – cu prestanța lor de artiști (scriitori, artiști plastici, muzicieni), de ziariști și cugetători – au legitimat pe plan internațional inumanul regim bolșevic din România, fapt pentru toți ăștia și mulți alții ca ei au fost răsplătiți de proaspătul regim criminal atât cu funcții politice importante și bănoase (de pildă, infectul de Sadoveanu a fost făcut vicepreședintele Marii Adunări Naționale și președintele Uniunii Scriitorilor bolșevizați), cât și cu intrarea unor nedemni, respectiv menținerea altora în noua Academie (integral bolșevizată) a României.

Tocmai de aceea, fiind libertatea „dreptul de a le spune oamenilor ceea ce nu vor să audă” (George Orwell), necontenit noi trebuie să apreciem curajul acelor înaintași, care – cu riscul întemnițării, ba chiar a suprimării lor fizice – au luptat în perioada stalinizării României (anii patruzeci-cincizeci) și ulterior, cu vorba și cu fapta, pentru adevăr, libertate și afirmarea demnității omenești în general, a celei românești în special.

Spre exemplu, numeroși intelectuali români (rămași în țară ori expatriați) s-au opus din toate puterile demenței bolșevice (mă opresc doar la două exemple notorii: sciitorul Paul Goma și dârza dizidentă Doina Cornea), în timp ce alții – partizanii anticomuniști din Banat, Făgăraș, Vrancea și Maramureș (în pădurile maramureșene au haiducit bravii Gheorghe Pașca și Vasile Blidaru), cu armele în mâini, s-au luptat ani de zile cu securiștii și milițienii...

Din rândul acestora face parte și redutabilul epigramist Păstorel Teodoreanu (1894-1964), dacă nu cel mai înzestrat român la acest capitol, atunci cu siguranță cel mai bătăios și, desigur, cel mai gustat în epocă și în zilele noastre de iubitorii șarjelor delicioase.

Ca să n-o lungesc mai mult și - în acest chip - să pun la grea încercare răbdarea unor cititori expeditivi, iată patru savuroase mostre din creația lui Păstorel Teodoreanu, adevărate perle ale genului:

a) Semnului electoral al comuniștilor, care era soarele: „Când te văd așa, pe garduri/Și cu raze împrejur,/Mai că-mi vine să te-asemui/Cu o gaură de cur”:

b) După prima vizită a lui Petru Groza în URSS: „Din Galați la Port Arthur,/Petru Groza în carlingă,/N-a găsit atâta cur/Cât ar fi putut să lingă” (pesemne că de aici s-a inspirat, în „iepoca de aur”, făcătorul catrenului cu Ceaușescu Nicolae și Păunescu Adrian);

c) Lui Mihail Sadoveanu, care afirmase că „Lumina vine de la răsărit”: „Sadoveanu filorus/Stă cu curul la apus,/Ca s-arate-apusului/Care-i fața rusului”;

d) Lui Teohari Georgescu, zețarul ajuns ministru al Internelor în Guvernul Groza: „Democrat întârziat,/Ne-ai băgat pe toți la gratii;/Dar poporul democrat/Te-a băgat în p...a mă-tii”.


George PETROVAI

Citește și

Comentarii