Iar transfigurarea sau radicala schimbare de macaz moral a lui O. Wilde se învederează chiar din titlul De profundis, începutul Psalmului 130 (O cântare a treptelor), cu echivalentul românesc „Din fundul adâncului”...

Despre Oscar Wilde se știe că s-a născut în Dublin pe data de 16 octombrie 1854 (fusese botezat Oscar Fingall O’Flahertie Wills), ca „fiu al unui medic și al unei poete, traducătoare din Lamartine și Dumas-tatăl” (Dan Grigorescu, prefațatorul și autorul Tabelului cronologic la romanul Portretul lui Dorian Gray, tradus în românește de D. Mazilu și apărut la noi în anul 1969 la Editura pentru Literatură din populara BPT – Biblioteca pentru Toți); că în 1864, când Oscar era elev la Portora School, doctorul William Wilde „e condamnat pentru atentat la pudoare”; că în anul 1871, viitorul scriitor intră în Trinity College din Dublin, din 1874 este student la Oxford, iar în anul 1876 „întreprinde o lungă călătorie în Grecia”; că în 1878 compune poemul Ravenna („ca teză la examenul de versificație engleză”), în 1881 Poemele sale se bucură de un mare succes, iar anul următor se instalează la Paris, unde – „după modelul lui Victor Hugo” – scrie drama Ducesa de Padova, convins fiind, ne înștiințează A. Gide, „de chemarea lui ieșită din comun” și neputând să-i ierte (sic!) Evangheliei minunile („Evanghelia îl neliniștea și îl chinuia pe păgânul Wilde” – A. Gide), întrucât miracolul păgân, considerat de el o operă de artă, „fusese uzurpat de creștinism”; că în 1888 publică Prințul fericit și alte povestiri, în 1890 apare romanul Portretul lui Dorian Gray, în 1891 publică Crima lordului Arthur Savile și Casa cu rodii, anul 1893 este al comediilor Evantaiul doamnei Windermere și O femeie fără importanță (Salomea este scrisă în cinstea marii actrițe Sarah Bernhardt), anul următor fiind publicat Sfinxul fără nicio enigmă”; în sfârșit, că în anul 1895 scrie Soțul ideal și Importanța de a fi onest, pentru ca în luna mai a aceluiași an să fie condamnat la doi ani muncă silnică „pentru corupere de minori”, de unde va fi eliberat pe data de 1 mai 1897.

Așa cum bine precizează Henry D. Davray, prefațatorul și traducătorul opusculului De profundis în limba franceză, din toate punctele de vedere întemnițarea constituie pentru O. Wilde „dezastru definitiv”. Da, căci nu numai că iese din închisoare „profund zdruncinat trupește și sufletește” (Dan Grigorescu) și că „voința îi fusese nimicită” (A. Gide), astfel încât – continuă scriitorul francez – rămăsese doar „o adiere din ceea ce fusese el odinioară”, nu numai că „După eliberare trece granița și nu se va mai întoarce în Anglia niciodată” (Henry D. Davray) (moare de meningită pe 30 noiembrie 1900 și este înmormântat în cimitirul parizian Père Lachaise), dar, cel care-i spusese lui Gide într-o seară la Alger că drama vieții lui constă în faptul că și-a pus geniul în viață, iar în opere doar talentul, izbutește să mai scrie în ultimii trei ani de viață Balada temniței din Reading (a apărut în anul 1898) și De profundis, volumul de confesiuni publicat postum.

Opusculul De profundis (Editura Allfa, 1996) se impune în cugetul oricărui cititor, dar îndeosebi în conștiința oricărui creștin adevărat, prin următoarele două însușiri:

1) Schimbarea esențială (se poate spune „ca de la cer la pământ”) înfăptuită de detenție în substanța morală a lui Oscar Wilde. De pildă, dacă în faza de glorie (cea anterioară întemnițării), ne înștiințează Henry D. Davray, „Paradoxurile și spiritualitatea sa i-au adus atât dușmani cât și admiratori și discipoli”, întrucât „Înzestrat cu excepționale calități, el a obținut multe succese, aparent fără efort” (Glumele și vorbele sale de spirit nu numai că erau repetate pretutindeni în universitate și dincolo de Oxford, dar, în anul 1882, a obținut un răsunător succes prin conferințele ținute la New York, Boston și Chicago), în perioada detenției nu ezită să-i scrie prietenului său Robert Ross (De profundis este deschis, implicit îmbogățit, cu cele patru scrisori ale lui Wilde), ba că „sunt mort pentru orice emoție în afară de teamă și de disperare” (scrisoarea din 10 martie 1896), ba că „faptul de a pierde simpatia celorlalți nu mă doare” (scrisoarea din 2 decembrie 1896), ba că „viața de temniță te face să vezi oamenii și lucrurile așa cum sunt în realitate” (a patra scrisoare din 1 aprilie 1897).

2) Remarcabilul curaj de care proaspătul eliberat din temniță dă dovadă în destăinuirea făcută lui A. Gide („Intrasem în închisoare cu o inimă de piatră, fără să mă gândesc la altceva decât la plăcerile mele, însă acuma inima mi-e absolut sfărâmată, a pătruns-o mila și am înțeles acum că mila este cel mai de seamă, cel mai frumos lucru ce există pe lume”), dar mai ales în De profundis, „singura lucrare care a scris-o în închisoare și ultima sa operă în proză” (Robert Ross): „Pretutindeni unde-i durere, pământul este sfânt” (pag. 38); „Săracii sunt mai înțelepți, mai miloși, mai buni și mai sensibili decât noi” (pag. 39); „Orice degradare a trupului trebuie să contribuie la înălțarea sufletului” (pag. 43); „Între faimă și infamie nu-i decât un pas, și poate chiar mai puțin decât un pas” (pag. 45); „Acum mi se pare că iubirea, de orice fel ar fi ea, este singura explicație posibilă a întregii suferințe ce există pe lume” (pag. 50); „Locul lui Christos este, cu siguranță, alături de poeți” (pag. 53); „Christos a văzut că iubirea este taina primordială a lumii” (pag. 55); „Christos are în El ceva unic” (pag. 65); „Cei ce doresc o mască trebuie să o poarte” (pag. 66); „Spiritul lui Christos ce nu se află în biserici” (pag. 67); „Acum mi-e mai milă de oamenii ce au râs de mine decât de mine însumi” (pag. 70); „În economia ciudat de simplă a lumii, nu primești decât ceea ce dai” (pag. 70); „Totuși, acuma am conștiința că în spatele acestei frumuseți, oricât m-ar mulțumi ea, există un spirit ascuns pentru care formele și contururile nu reprezintă decât moduri de manifestare; cu acest spirit doresc să mă pun în armonie” (pag. 74).

Citește și

loading...