Dacă originea biologică a vieţii sufleteşti a fost, este şi va fi în continuare subiect de aprigă dispută între adepţii creaţionismului şi cei ai evoluţionismului (admiţând că la facere Dumnezeu i-a suflat în nări omului suflare de viaţă, nu putem să nu admitem că această scânteie divină numită suflet este nemuritoare, deoarece în caz contrar ne lovim de absurdul că părţi sau emanaţii ale Dumnezeului etern sunt pieritoare!), indiscutabil este următorul fapt: Pe lângă perturbaţia iscată în universul moral al lumii supralunare, omul a adus cu sine pe Pământ şi acel germene atotomenesc de inspiraţie divină, ce poartă numele de cauzalitate psihică.

Adică, ne spune P.P.Negulescu în Destinul omenirii, cauzalitatea psihică ce guvernează lumea faptelor omeneşti, nu numai că – spre deosebire de cauzalitatea fizică (cauzalitatea lumii neînsufleţite: Aceleaşi cauze produc întotdeauna aceleaşi efecte!) – nu este fatală aşa ca cealaltă, dar ea chiar permite prevederea efectelor, drept urmare are capacitatea conştientă şi deliberativă de-a influenţa anumite cauze (teoretic toate cauzele aflate la cârma înfăptuirilor umane), prin „puterea de inhibiţie a reprezentărilor”. Dovadă că lucrurile stau astfel: I.Kant înţelegea prin inteligenţă „facultatea încercării cu reprezentări”...

Iată motivul pentru care Negulescu susţine cu tărie că „o reformă a oamenilor e poate mai necesară şi mai urgentă, astăzi, decât o reformă a instituţiilor”.

Iar acel „astăzi” se cheamă vremea sa sau perioada interbelică (cartea a apărut în anul 1939), vasăzică atunci când omul încă nu era atât de lacom, pervertit, nesimţit şi înstrăinat de fundamentele umanului ca omul zilelor noastre, când societatea pesemne nu era atât de ipocrită şi egoistă şi când statul – cel care astăzi urmăreşte cu atâta insistenţă aparenţa bunăstării colective şi cutremurătoarea realitate a dizolvării individualităţii în masă, statul, prin urmare, nu era aşa de corupt, nu purta un asemenea război nimicitor împotriva Eu-lui („Omul din evul mediu fugea de lume ca să ajungă în cer; omul de astăzi fuge de lume ca să se piardă în masă”) şi, desigur, cu ajutorul tehnicii „care face lui Dumnezeu prea multă concurenţă”, nu ajunsese la actuala uniformizare neuniformă din pricina pletorei de îmbogăţiţi peste noapte, nici la acea barbarie ştiinţifică în care se practică „maximum de suferinţă cu minimum de vătămare organică” şi unde justiţia nu mai este decât o formă a administraţiei, deoarece într-un stat absolut ticăloşit, dreptul nu poate să fie decât relativ.

N.B. - N-am călătorit în străinătate nici măcar după Decembriadă, aşa că numai din citit şi auzit am habar de ceea ce se întâmplă pe alte meleaguri. De aceea, judecăţile mele de mai sus despre om, societate şi stat se raportează în exclusivitate la dezastrele provocate în România postdecembristă de interminabila suită a reformelor deformatoare...

Citește și

loading...