Ne-am diminutivat (aproape) cu totul în Românica noastră...Oriunde te duci, orice vezi, orice auzi, sigur dai de diminutive. www.dexonline.ro spune:
„DIMINUTÍV, -Ă, diminutivi, -e, adj., s. n. (Cuvânt) derivat cu ajutorul unui sufix prin care se denumesc ființe, obiecte etc. considerate (în mod real sau afectiv) mai mici decât cele exprimate de cuvântul de bază”.

E totuşi destul de neplăcut să dai, cât e ziulica de lungă de atâtea dulcegării. Nici numele de botez n-au scăpat de dragostea părintească. Probabil că mama şi tata s-au gândit că au un copil drăguţ care va rămâne numai bun de luat în braţe şi de pupat, oricât de lungă le va fi viaţa. Copilaşii cresc, devin adulţi în toată legea, dar prenumele lor potrivite primilor ani de viaţă după un timp devin stânjenitoare...Cum să te cheme- iau un nume la întâmplare – Georgel şi tu să ai, să zicem, 50 de ani?

Putem participa la o întrecere mondială pentru cele mai fanteziste nume de botez. Alte popoare sunt absolut sublime(?) când aleg prenumele copiilor. Reţin atenţia cititoarei acestui articol cu un fragment din cartea „Uimire şi cutremur” de Amélie Nothomb:
„ Una dintre minunile limbii japoneze este că poţi crea prenume la infinit, pornind de la orice cuvânt. Când e vorba să numească o fată, părinţii îşi permit şi cele mai delicate lirisme. În schimb, dacă e vorba de un băiat, creaţiile onomastice sunt adesea de un sordid ilariant. Astfel, fiind cât se poate de normal să alegi ca prenume un verb la infinitiv, domnul Saito îl numise pe fiul său Tsutomeru, adică „a munci". lar ideea acestui băieţaş împopoţonat cu un asemenea program pe post de identitate îmi stârnea râsul.[...] Îmi închipuiam cum, peste câţiva ani, copilul se va întoarce de la şcoală, iar maică-sa îi va striga: „Treci la lucru, A-Munci!". Şi dacă ajunge şomer ?”

Dar mai bine să ne întoarcem – nu, nu la oile noastre-, ci la diminutivele care ne-nconjoară.

Deunăzi am răsfoit un „promo”-cum se zice- la viitoare produse pentru astâmpărat foamea. „Ciorbă de văcuţă”, „jumărele”, „sărăţele”, „cornuleţe” scrie pe-acolo.

Niciodată n-am înţeles de ce se diminutivează cuvântul „vacă”, transformat în orice meniu de restaurant în „văcuţă”, iar cuvântul „porc” nu are acelaşi privilegiu. Îmi doresc să citesc o listă de bucate care să cuprindă şi felul „ciorbă de porcuşor”, „sarmale” în loc de „sărmăluţe”, etc. Sunt situaţii în care diminutivele au importanţa lor. Cred că nu se gândeşte nimeni ca în loc de „sărăţele” să spună „sărate” (sensul cuvântului schimbându-se astfel fundamental), sau să confunde dimensiunile cornuleţelor cu cele ale cornurilor.

Societatea românească a renunţat la unele simpatice denumiri de mâncărică(!) (e uşor să te molipseşti de cuvintele acestea care au o tentă afectivă!) bună de consumat în faţa televizorului. De pildă, nu se mai spune „floricele de porumb”- denumire în care diminutivul are rolul său bine precizat-, ci s-a trecut la „popcorn”...

Doamna profesor dr. Rodica Zafiu, de la Facultatea de Litere Bucureşti scrie în lucrarea „Evaluarea diminutivelor”:
„Diminutivele pot fi denotative (cu sensul „mic”) sau conotative (cu valori afective pozitive sau negative: de simpatie sau de minimalizare şi depreciere ironică).”

Cu ce-i de vină, de exemplu, biata vacă de ajunge în meniuri „văcuţă”, lăsându-ne nouă, în aşteptarea chelnerului, interpretările noastre semantice de simpatie, de minimalizare sau de depreciere critică?

Aceeaşi distinsă profesoară aminteşte luările de poziţie aparţinând lui Ion Heliade Rădulescu şi Ioan Codru Drăguşanu.

„„Diminutivul era descris de Ion Heliade-Rădulescu ca ilustrând o mentalitate conformă unei stări de umilinţă: formele diminutivale ar fi demonstrat „împuţinarea” unei limbi, decăderea, indicând implicit starea de sclavie a vorbitorilor ei:
„ale lui, după ce se împuţinează, devin mici mitutele ca să nu bată la ochii tiranului: îl auzi cum singur se ticăieşte: „ia aci şi eu cu căscioara mea, cu muieruşca mea; voi şi eu să intru într-o slujbuliţă, într-o pâinişoară, să am şi eu o meşcioară şi un păhăruţ de vinişor”. Tot e mic la dânsul, şi prin urmare şi limba îi devine limbuliţă..”
(Ion Heliade Rădulescu: „Geniul limbilor în genere şi al celei române în parte”-1868)

„Ioan Codru Drăguşanu utilizează aceeaşi strategie ca Heliade pentru ridiculizarea diminutivelor: acumularea lor, prezentată ca simptom al unei mentalităţi. Autorul indică şi modelul de eleganţă care ar trebui imitat prin renunţarea la diminutive – franceza:
„Limba francă e virilă prin escelinţă, ea cunoaşte puţine diminutive în nume şi nicidecum în adjective. Românul se cheamă Ioniţă, Costache, Iordache, are moşioară micuţă, bouleni slăbuţi, văcuşoară, lăpticel şi mămăliguţă, de aceea îmblă flămângior şi ticălos până-l înghite mormânţelul!”.”
(Ioan Codru Drăguşanu: „Peregrinul transilvan”-1865)

Pericolul folosirii fără discernământ a diminutivelor este clar punctat de Rodica Zafiu. Apare o mentalitate de genul „se poate şi aşa”, sau „sunt mic(uţ) şi lasă-mă, prin urmare, să mă strecor prin viaţă”.

Credeţi că s-a schimbat ceva în ultimii 150 de ani? Da, s-a schimbat.

În rău!...


Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News

Citește și

Instructor auto-moto Sighet