Nu cred că mai există un comentariu, fie el din studio, fie de la faţa locului, fără să auzim „ei bine″. S-a ajuns până acolo că apare în vorba erudiţilor(?) comentatori încă de la început. Nu mai e nevoie de pregătirea momentului culminant când „ei bine″ poate răsturna tot ceea ce credea mintea noastră că urmează logic în urma unui şir întreg de acţiuni şi de răsturnări de situaţie.

Mă întreb cum e posibil ca absolvenţii unor Academii (???) Media să se „molipsească″ atât de uşor unii de la alţii... Oare nu-şi dau seama cât sunt de penibili folosind în orice text pe care-l au de spus aceeaşi placă, acelaşi şablon, de multe ori nepotrivit, dar... la modă? Cum poate un jurnalist să nu-şi dea seama de absurdul situaţiei? Sau nu mai poate fi vorba de gândire proprie, de discernământ în folosirea unui discurs, fără a apela la şabloanele altora?

Sigur, în România imitaţia în vorbire n-a început cu „ei bine″. Aproape că-mi vine să-mi cer scuze cititorilor că prea des am folosit şi eu cele două cuvinte în doar câteva rânduri. Să ne gândim la atât de supărătorul „ca şi″, sau la mai rarul, dar existentul în vorbirea unora „ca virgulă...″, deşi „nicio surpriză cacofonică″ (sursa: http://biblio-trifesti.blogspot.com/2011/11/mihail-sadoveanu-stefan-cel-mare-al.html) nu se întrevede.

Imităm, imităm... Vorbim despre „feşân″ (scriu aşa cu oarecare furie, vâzând că ne uităm limba încet, dar sigur), nu mai există magazine de modă. Avem şi la Sighet nişte „Fashion″ din astea. Am împrumutat de la alţii până şi atât de frumoasa expresie „floricele de porumb″ cu alta. N-o scriu, că sunt sătul până peste cap.

La fotbal nu mai există pase de gol. Nuuu...Acum se cheamă assisturi pasele decisive.

Am ajuns şi în domeniul limbajului, exact aşa cum cânta odată grupul „Divertis″: „Vai de no!″.

Ca să fie şi mai clar, tot de la „Divertis″ preluată, „Vai de no, romeno!″.

Citește și