Numai că, ne averizează Curzio Malaparte în celebra sa carte Tehnica loviturii de stat (Editura Nemira, 1996), istoria omenirii n-a cunoscut revoluții, ci doar tehnici insurecționale pentru preluarea puterii. La rândul lui, gânditorul Petre Țuțea consideră că singura revoluție petrecută în timp, în sensul „restructurării” omului, a fost cea înfăptuită de Mântuitor în urmă cu 2000 de ani: „Atunci s-a suprapus teandric omul divinizat și divinitatea devenită om și a fost anulată istoria care era întemeiată pe conversația dintre Eva și dracul” (dialogul Una din minunile lui Dumnezeu din cartea Între Dumnezeu și neamul meu, Editura Arta Grafică, București, 1992).

Vasăzică, adevărata revoluție sau momentul schimbării cursului istoriei nu numai că este rezultatul spectaculos-cutremurător al voinței divine, cu efectiva prezență/participare a divinității, dar ea trebuie să meargă din interiorul omului spre exteriorul acestuia (familie, instituții, comunitate, omenire), prin irezistibilul proces de iluminare, generat de vorbele și faptele Absolutului devenit om...

Or, ce revoluție este aceea în care, potrivit înțelegerii prealabile de la Malta dintre George Bush și Mihail Gorbaciov, bolșevismul rusesc și din „sateliții” săi europeni este socotit revolut, deci anacronicul și încăpățânatul Nicolae Ceaușescu trebuia mort-copt detronat cu sprijinul serviciilor secrete de pretutindeni (americane, sovietice, maghiare, israeliene etc.), în care deșca bolșevico-iudaică Saul Bruckner (alias Silviu Brucan) cerea cu insistență jertfe umane, inclusiv execuția cuplului Ceaușescu, așa ca revolta stârnită și întreținută din exterior să li se pară românilor ieșiți în stradă și celor din fața televizoarelor (sic!) că-i o revoltă populară cu iz revoluționar, în care nu este capturat nici măcar un singur terorist (adevărații „teroriști” din acele zile infernale erau ingenioasele simulatoare video și audio), iar soldații ajung să se împuște între ei, respectiv în care linia a doua a bolșevicilor autohtoni (moscoviții Ion Iliescu, Silviu Brucan, Petre Roman, Gelu Voican-Voiculescu, generalul Victor Atanasie Stănculescu, generalul Nicolae Militaru ș.a.), cu marele ajutor primit din partea generalului Iulian Vlad și a securiștilor săi, înlătură de la putere prima linie (soții Ceaușescu și puținii lor fideli), pentru a umple în mare grabă „vidul de putere” cu avizii lor „oameni de bine” (!), cu toții torturați de ideea unei democrații originale și a unui comunism „cu fața umană”.

Cum o atare operă fesenisto-neobolșevică nu putea fi înfăptuită decât cu cadre de nădejde (foști activiști, securiști și milițieni), iată motivul pentru care Iliescu și tovarășii lui s-au dat peste cap ca să împiedice aplicarea Punctului 8 al Proclamației de la Timișoara, care prevedea îndepărtarea vreme de minimum 10 ani din politică și funcțiile publice a tuturor lacheilor bolșevici cu mai mult și mai puțin ștaif. Adică acea mult necesară lege a lustrației, prin care Mustafa Kemal Atatürk izbutise să-i îndepărteze de la butoanele treburilor obștești pe foștii demnitari ai defunctului Imperiu Otoman, întru reala și grabnica modernizare a Turciei...

Numai că ceea ce fusese posibil în Turcia anilor treizeci, s-a dovedit cu neputință în România anilor nouăzeci. De ce? Din simplul motiv că Iliescu și ortacii săi (din toată România postdecembristă) nu erau atât de fraieri, încât – printr-o măsură incompatibilă cu etica neobolșevismului biruitor – să-și taie craca politrucianistă de sub picioare. Da, căci atunci adio Frontul Salvării Naționale (FSN) transformat în partid și cele două mandate de președinte al României (primul adjudecat în Duminica Orbului cu un năucitor 85%, al doilea cu mult mai rezonabilul scor de 60%), adio mandatul de senator și enormele avantaje ce decurg din asemenea demnități publice (bani cu sacul, onoruri, casă de protocol, gardă de corp, voita nefinalizare a Dosarului Revoluției etc.), nu în ultimul rând adio mineriade, sinecure pentru apropiați și trai pe vătrai pentru tâlharii porecliți „baroni”.

Nota 1: Nu numai în mătăhăloasa și atotputernica tabără pesedisto-iliesciană se derulau astfel de ciocoisme, de-ar fi să ne gândim doar la originile feseniste ale Partidului Democrat-Liberal (în prima fază Partidul Democrat), actualmente înghițit de Partidul Național Liberal (PNL), însă fără șanse reale să-l poată digera vreodată după străvechile rețete ale absorbției politico-democratice, necum după cele ale liberalismului iohanniano-orbanian. Dimpotrivă, acest dumicat buclucaș s-ar putea să zdruncine atât de mult sănătatea PNL-ului, încât nu peste mult timp el să fie doar cu numele național și foarte puțin liberal...

Fiindcă tot am amintit de traseismul politic al formațiunii în conținut fesenistă și doar aparențial ( a se citi „de nevoie”) liberală, nu trebuie uitat faptul că acesta constituie „sportul” mult îndrăgit de toate jigodiile cu pretenții și fără pic de rușine. În cei 30 de ani de postdecembrism, nu numai că dreapta liberală s-a înfrățit cu stânga pesedistă în cadrul monstruozității numită Uniunea Social Liberală (USL), în principal pentru a-l putea mătrăși pe președintele Traian Băsescu (pe-atunci liberalii lui Crin Antonescu erau la cuțite cu pedeliștii lui Băse, Boc și Blaga!), dar unii dintre acești siniștri traseiști au schimbat de atâtea ori tabăra, uneori pe durata unui singur mandat, încât se poate spune despre alde ăștia că UDMR este singura poartă politică la care încă n-au bătut.

Dar nu, ei n-au făcut-o din oportunism, după cum n-o vor face nici pe viitor, ci brusc și-au dat seama că nu-i mai reprezintă doctrina partidului pe ale cărui liste s-au văzut parlamentari, primari sau consilieri, așa că este absolut firesc (sic!) pentru aleșii postdecembriști (legile nu-i împiedică, iar de demnitate puțin le pasă!) să se împlinească într-ale ticăloșiei prin trecerea cu nonșalanță de la stânga eșichierului politic fie mai la stânga (bunăoară, de la PSD la Pro România), fie la formațiunile ce se declară de dreapta, ba chiar să se întoarcă după ceva timp de unde au plecat, atunci când interesele personale și/sau de clan le cer respectivilor să devină respingători prin atari manevre.

Cunosc în zona Maramureșului (e de presupus că la fel stau lucrurile în toată România) mai mulți foști activiști, care, în prima fază a postdecembrismului, s-au situat cu elan și devotament pe baricade feseniste, adică acolo unde din punct de vedere mental-doctrinar se simțeau ca peștele în apă, pentru ca după ceva timp (desigur, nu împinși de vreun capriciu sau în urma unei schimbări radicale de mentalitate, ci potrivit unui amplu și riguros plan fesenisto-neobolșevic), să o cârmească spre Partidul Național Țărănesc-Creștin Democrat (PNȚ-CD) și/sau Partidul Național Liberal, cele mai anticomuniste și antiilesciene formațiuni politice ale acelor vremuri de entuziasm tot mai neliniștitor și de speranță tot mai tulbure.

Odată intrați acești viermi în interiorul partidelor istorice, atâta au dat din gură și din coate (cică și-au arătat înzestrarea organizatorică), până când conducătorii politici ai respectivelor formațiuni, neavând ceva mai bun la îndemână (îndeosebi în organizațiile locale), i-au considerat vrednici să devină miniștri, ambasadori, parlamentari, consilieri județeni sau prefecți, astfel contribuind din plin (cârmuitorii împreună cu feseniștii deghizați) la atrocea fărâmițare a liberalilor și la ieșirea țărăniștilor de pe scena politicii postdecembriste.

Nota 2: Regretatul cărturar Nuțu Roșca, fost coleg de facultate cu poetul Ioan Alexandru și - la propunerea mea - primul președinte al filialei țărăniste din Sighetu Marmației, îmi povestea cu amărăciune cum s-a dus la București (pe banii lui, ca de fiecare dată) ca să-l înștiințeze pe Corneliu Coposu despre infiltrările activiștilor și securiștilor în organizația pe care o conducea, respectiv despre marele pericol care pândea întregul partid în cazul în care fenomenul era generalizat. Deloc surprins de cele auzite, Seniorul i-a spus următoarele: „Domnule profesor, deocamdată să-i lăsăm în pace, pentru că pe ștampila de vot nu scrie cine sunt ei. După alegeri vom începe să facem curățenie în partid”. Curățenie nu s-a mai făcut, deoarece n-a mai fost cu putință într-un stadiu foarte avansat de infestare, în schimb s-a curățat partidul aproape cu totul...

Ca tragicomedia postdecembristă să fie deplină, nu ajunge faptul că această criminală hoardă fesenisto-securistă a pus pe butuci România și a lichidat opoziția țărănistă pentru ca ei și ai lor, până la a cincea spiță, să o ducă mai ceva ca-n sânul lui Avraam și să poată trage sforile aparentei puteri democratice prin noile servicii secrete (SRI, SIE ș.a.), dar iată că taman ăștia sunt socotiți exponenții societății noastre distorsionate, motiv pentru care sunt făcuți pe bandă rulantă cetățeni de (dez)onoare ai localităților în care fie s-au născut, fie au locuit o vreme, localități pe care, cu contribuțiile lor de fațadă și întru slavă deșartă, le-au nefericit după tipicul rețetei dâmbovițene a nefericirii grosului românilor postdecembriști din această țară.

De pildă, nucleul indestructibil al acestei categorii de cetățeni cu moț ai Sighetului este format din mai mulți foști și actuali activiști (toți ăștia vor spune că da, se mândresc cu faptul că au fost și au rămas neobosiți activiști pe tărîm socio-cultural), la care se adaugă un general de securitate cântecios și născut într-o comună învecinată, ce în urmă cu peste 50 de ani a absolvit liceul de cultură generală din urbea noastră. Să vezi și să nu crezi unde este depozitată onoarea unei localități, care – împreună cu toate localitățile din România ceaușistă – în urmă cu 30 de ani era convinsă c-a terminat odată pentru totdeauna cu sinistrele stafii ale comunismului: nomenclaturiști, activiști, securiști, milițieni!

Formala condamnare a comunismului de către fostul președinte Traian Băsescu de la tribuna Parlamentului, ne-a arătat cât se poate de clar că pretinșii noștri democrați sunt foarte grijulii (mă rog, americanii s-ar arăta încântați că, vezi Doamne, dau dovadă de „corectitudine politică”) cu coaja realității, dar s-au obișnuit cu cumplitul ei conținut: ultimul loc între țările din Uniunea Europeană la toți indicatorii nivelului general de trai, un gol populațional de peste patru milioane suflete, o datorie externă de circa 100 miliarde euro, starea dezastruoasă a educației (tot mai mulți elevi abandonează școala, aproape jumătate dintre cursanți sunt analfabeți funcționali), a sănătății, infrastructurii, industriei și agriculturii, corupția înfloritoare (în trei decenii de postdecembrism s-au furat vreo două mii de miliarde euro), declinul moral-spiritual al nației, exasperanta birocrație și ineficiență a instituțiilor etc. La drept vorbind, ce naiba a rezolvat statul român în aceste trei decenii pentru cetățenii de rând și pentru urmașii celor care s-au jertfit la Decembriadă?!

Păi da, fiindcă nici Băsescu nu credea cu tărie în filipica sa îndreptată împotriva regimului comunist (acuma se știe sigur că el însuși a fost un vajnic turnător la Securitate sub numele de cod Petrov) și nici cea mai mare parte dintre șparlamentarii de-atunci, corul acestora ironizându-l pe vorbitor și încercând cu impertinență să-l bruieze. Oare de florile mărului au făcut-o?...

Iată de ce mi se pare o veritabilă batjocură sărbătorirea cu fast, invitați și fraze sforăitoare a celor trei decenii scurse de la Decembriadă, când se știe că statul român n-a făcut aproape nimic pentru milioanele de nefericiți și dezrădăcinați ai acestei țări, în schimb a făcut totul (lefuri și/sau pensii nesimțite, vile luxoase, mașini bengoase, onoruri, decorații, deplasări și destrăbălări în străinătate) pentru aleșii ticăloșiți, pentru fîrtații acestora și pentru acei privilegiați descurcăreți, care au învățat de la jenanta noastră „elită” (cacademicieni turnători, plagiatori și autoplagiatori) cum să cadă mereu în picioare.

Citește și

loading...