Pe bună dreptate se spune că nu există surd mai mare ca acela care nu vrea să audă. Dacă în lumina acestui adevăr admitem că îndoctrinatul politico-ideologic, moral-religios ori filosofico-științific (bolșevismul și nazismul au politizat toate trăirile umane!), îndoctrinatul, prin urmare, este surdul care de frică, din oportunism sau din convingere refuză să audă glasul demnității siluite, atunci fanaticul nu este altceva decât un surd incurabil.
Poate că unii vor protesta: „Este prea de tot! Ce naiba caută științificii în ciorba asta cu surzii, îndoctrinații și fanaticii, când e știut faptul că mulți dintre ei trăiesc și trudesc pentru concretizarea unei idei, drept urmare sunt complet rupți de realitate?!...”
Iar eu spun că adevărații fanatici, indiferent de zona-mamă care i-a zămislit, sunt taman oamenii dispuși să se jertfească întru triumful unei idei-călăuză, totuna pentru ei cu destinul. Cu necesara completare că, așa cum nu putem să-i băgăm în aceeași oală pe dictatorii benefici și malefici, tot astfel avem obligația morală să distingem între fanatismul constructiv de natură cultural-științifică și cel destructiv de natură ideologico-religioasă.
Da, căci dacă prima formă de fanatism (firește, cu doza de îndoială ce-i vizează pe savanții din industria de război) se cheamă obsesia ideii pusă în slujba atotumanului, cea de-a doua formă (excepție fac idealiștii îndumnezeiți și martirii) constituie obsesia atotomenescului pus la dispoziția ideii. Consider că una din cele mai convingătoare probe privind fanatismul malefic ne-a fost servită de rețeta brutal-nivelatoare prin care bolșevismul ținea morțiș să facă fericiți (sic!) la grămadă milioanele de cetățeni: ori se supuneau fără crâcnire și, deci, acceptau să fie trași pe calapodul lui homo sovieticus, ori protestau și atunci erau marginalizați, ba chiar lichidați.
Incontestabil că evoluționismul, foarte speculativ și aproape deloc științific, rimează cu fanatismul unei bune părți dintre adepții săi. De ce?
Deoarece în pofida faptului că însuși Darwin se arăta extrem de îngrijorat de viitorul teoriei lui („Dacă numeroase specii au apărut într-adevăr dintr-odată, acest fapt i-ar fi fatal teoriei evoluționiste”) și în pofida celor două argumente forte, care ilustrează netemeinicia ei (granițele de netrecut dintre specii și totala absență a fosilelor de tranziție dintre marile diviziuni ale regnului animal), științificii atei tot trag de ea mai ceva ca gaia de maț și insistă să le-o bage semenilor pe gât cu tot dinadinsul, conștienți fiind că rămân fără obiectul muncii prin dispariția acestei megafăcături cu pretenții atotștiințifice.
De pildă, întreaga istorie a omenirii (marxistă și nemarxistă) își centrează mesajul speculativ pe neîncetata evoluție a omului și a comunităților înjghebate de el, vasăzică pe trudnica ridicare de la inferior la superior, de la preistoricele formațiuni gentilico-tribale și până la sfidătoarele conglomerate suprastatale din zilele noastre.
N.B. - Dicționarul Explicativ ne înștiințează că preistoria este perioada cuprinsă între originea omului și apariția primelor documente scrise. De fapt, adaug eu, nu doar cea mai lungă (cât de lungă?) perioadă din incerta istorie a omenirii, ci și perioada bazată aproape în exclusivitate pe presupuneri (la urma urmei acestea au rolul culorilor în sumbra mitologie tehnico-științifică a omului modern), atâta timp cât evoluționiștii bat zdravăn apa în piuă cu explicațiile lor hazoase vizavi de originile viului în general, ale omului în special...
Iar istoricii cu morgă academică în continuare ne împuie capul cu falsuri de felul presupusului primitivism al înaintașilor noștri, care în terfeloagele oficiale are statut de certitudine, cu toate că bieții de ei sunt incapabili să ofere explicații cât de cât credibile în legătură cu ceea ce deja ne-am obișnuit să numim enigmele istoriei: uluitorul sincronism al construcțiilor monumentale (temple, respectiv piramidele egiptene, aztece sau mayașe și ziguratele babiloniene), năucitoarele omonimii din mitologia egipteană și cea polineziană (și la unii și la alții Ra este zeul soarelui), desene și picturi rupestre care „vorbesc” despre o civilizație superioară celei din zilele noastre, statuete-astronauți și hărți senzaționale (de pildă, harta lumii din anul 1513, inclusiv Antarctica neacoperită de ghețari, hartă atribuită amiralului turc Piri Reis), obiecte din aluminiu sau, așa ca faimosul cui dacic, din fier-alfa cu formidabila puritate de 99,9%, baterie electrică și calculator din urmă cu mii de ani etc., etc.
Nu cumva avea dreptate Platon când susținea că toată cunoașterea omenească (sigur, el avea în vedere cunoașterea Ideilor) nu este în fond decât anamnesis sau reamintire?! Eu cred că da...
Tot așa, unii biologi și culturologi, nemaivorbind de turma politologilor, trăncănesc la nesfârșit despre evoluția omului în decursul istoriei sale. Desigur, cu enormele costuri aferente (stres, poluare, boli și suferințe), omul civilizat și mai puțin civilizat al zilelor noastre are un standard de viață mai ridicat decât cel al înaintașilor. Dar ce-a câștigat cu nenumărate jertfe în această parte, el a pierdut în plan moral-spiritual. Adică, din ce în ce mai departe de politețea și manierele predecesorilor, el confirmă cu vârf și îndesat adevărul găzduit în cea de-a doua parte a maximei lui Cicero: „Caracterul fără inteligență face mult, inteligența fără caracter nu face nimic”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News