Fiind un necesar document istoric, o carte ca Fenomenul Pitești (Editura Humanitas, București, 1990), se adresează memoriei colective a unei națiuni (în speță memoriei românilor): cumplitele orori ale bolșevismului, din întregul său lagăr și din fioroasele sale temnițe, trebuie să fie cunoscute de toți cetățenii, îndeosebi de tineri, pentru că – ne avertizează istoricii și înțelepții – poporul care nu-și cunoaște temeinic trecutul sau (adaug eu) îl ignoră, riscă să repete greșelile!
Nu cumva asta-i adevărata cauză (mă rog, o cauză condimentată cu răsplata după fapte) a devastatoarelor mișcări Antifa (cică antifasciste) din Statele Unite și Europa occidentală (deocamdată Marea Britanie, Germania și Franța), mișcări ce-și spun neoliberale, dar care, în realitate, sunt neomarxiste și esențialmente anarhiste, adică dementul rezultat al împerecherii doctrinei marxisto-bolșevice cu teoriile fasciste?
După cum se știe prea bine din mass-media, toată revolta americană, mai exact a „luptătorilor” de culoare (și nu numai, că doar interesul poartă fesul), a pornit de la stangularea lui George Floyd de către un ofițer de poliție, care nu cred c-a vrut să-l omoare, ci doar să-i dea o lecție acestui negru dependent de droguri și certat la cuțite cu legile.
Ei bine, ofițerul n-avea de unde să știe că nu numai America, ci întregul Occident stătea de ceva timp pe butoiul cu pulbere al „drepturilor rasiale” (într-ale culorii pielii, dar și ale orientării sexuale), că multe dintre cele mai pustiitoare conflicte militare (de pildă, cele două războaie mondiale) au fost declanșate de pretexte sau incidente minore și că nefericitul accident , soldat cu moartea afroamericanului, va genera o foarte periculoasă suită de absurdități: proteste, spargeri și vandalizări (așadar, fiecare nație cu mineriadele sale!), nenumărate demisii de oficiali, profesori și polițiști (evident, toți fiind albi și cu o gândire „incorectă”, respectiv un comportament inadecvat momentului de „glorie” al minorităților revanșarde), dărâmarea memoriei și a statuilor acelor înaintași albi, care sunt bănuiți că ar fi fost rasiști, trecerea grabnică și forțată, iar prin aceasta păgubitoare pentru omenirea prezentă și viitoare, de la europocentrism (cultura, religia și știința rasei albe) la imprecisul centrism multicultural și ateu al bălțatului (cu o tot mai pronunțată recomandare politică înspre culorile închise), transformarea peste noapte a lui G. Floyd în „erou american” și ridicolul omagiu adus acestuia de către democrații americani îngenuncheați, dovadă indubitabilă că în spatele acestei anarhii stau detestabile interese politicianiste.
Nota 1: Dacă americanii au făcut „erou” dintr-un ins de teapa lui Floyd, românii de ce nu-l declară erou pe pădurarul lăpușean Liviu Pop, de exemplu, cel care a fost bătut, schingiuit (i-au rupt un picior) și – în final – ucis cu bestialitate de tâlharii pădurilor maramureșene? Dimpotrivă, ca și cum ar fi fost ceva absolut firesc, pe Certificatul său de deces scrie că a murit din cauze naturale (sic!), văduva și cele trei orfane minore primesc o pensie de 1024 lei, iar criminalii (dacă vor fi vreodată prinși!) riscă să stea în sanatoriul de după gratii doar câțiva ani, apoi ține-te trai pe vătrai pentru ei și ai lor cu ce au furat până acuma și vor fura în continuare după ispășirea simbolicelor pedepse...
Vremurile fiind extrem de ostile patriei, patriotismului și memoriei colective (în comparație cu memoria unui popor, din a cărei neuitare fidelă și obiectivă rezultă istoria națională, uitarea la nivel de individ este în egală măsură normală și trebuincioasă pentru asigurarea echilibrului său lăuntric), iată rolul fundamental al unei cărți-document așa ca Fenomenul Pitești, nu doar în gândirea și conștiința românilor, ci în mentalitatea tuturor pământenilor.
Redutabil om de cultură și jurnalist, expatriatul Virgil Ierunca (părăsește România în 1947 și moare la Paris pe data de 28 septembrie 2006) nu face afirmații gratuite și, deci, nu scrie după ureche, asta deoarece – lucru lesne constatabil – opusculul Fenomenul Pitești se bazează pe lucrări referențiale din atrocele capitol al torturii fizice și psihice, respectiv din cel al reeducării:
1)Cartea lui Dumitru Bacu, intitulată Pitești, centrul de reeducare studențească (a apărut prima dată la Madrid în 1963, iar în anul 1971 ea apare și în limba engleză), despre care V. Ierunca spune următoarele în pagina a doua a Fenomenului: „Cartea lui Dumitru Bacu, primul document asupra Piteștiului, și care rămâne o referință, este alcătuită din aceste mărturisiri individuale, fărâmițate, transmise din gură în gură, de la ureche la ureche, prin închisori, fără de ansamblu, imposibil de avut atunci, dar care are imensa calitate a autenticității (Dumitru Bacu a fost el însuși deținut politic, izvoarele sale fiind de prima mână) și a bunei credințe”.
Nota 2: Iubitorii de adevăr din România și de pretutindeni trebuie să știe următoarele lucruri pilduitoare despre Dumitru Bacu: s-a născut în localitatea macedoneană Gramaticova pe data de 14 februarie 1925, a fost arestat în anul 1949 (era student la Institutul Politehnic din București) împreună cu un grup de dobrogeni și macedoneni din Banat, supraviețuiește torturilor din mai multe închisori bolșevice (Timișoara, Jilava, Gherla, Aiud, Pitești, Canal), după eliberare se căsătorește cu Marica Pundichi, iar în anul 1958 reușește să plece, cu întreaga familie, în străinătate – mai întâi în Grecia, apoi la Paris, unde s-a stins din viață pe 9 Octombrie 1997.
2)Celebrul Arhipelag Gulag al lui Alexandr Soljenițîn, document emblematic-acuzator al sinistrului univers concentraționar din fosta Uniune Sovietică, despre care V. Ierunca afirmă în prima pagină a cărții lui că-l cunoaște toată lumea și că „sub denumirea posibilă de Arhipelag M.A.I., el s-a întins și asupra României”. Dar, se grăbește scriitorul nostru să menționeze în paragraful următor, semnificativ este faptul (neajuns încă la cunoștința tuturor) că „în Arhipelagul românesc a existat o insulă a ororii absolute, cum alta n-a mai fost în întreaga geografie penitenciară comunistă: închisoarea de la Pitești”.
3)Mărturiile scrise și orale ale preotului Dries Van Coillie și ale tehnicianului (în mașini-unelte) Jean Pasqualini, doi europeni care au supraviețuit (evident, cu inerentele sechele în gândire și comportament) diabolicului proces de reeducare (spălarea creierelor sau sinuciderea cu entuziasm a personalității) din închisorile chinezești: primul (născut în anul 1912 în Belgia și numit în 1938 profesor la un seminar din China), arestat în anul 1951 la Pekin, „a suferit «spălarea creierilor» timp de 34 de luni, înainte de a fi eliberat și expulzat în 1954, cu prilejul conferinței de la Geneva”, dar care este mereu conștient că „Într-o înceată sinucidere a personalității, începi să semeni cu ceilalți, să gândești ca ei. Te pierzi în masă”; celălalt (J. Pasqualini), cu tată francez și mamă chinezoaică („s-a născut în China și a trăit numai acolo până în 1957, când a fost arestat”), a cărui mărturie – ne înștiințează V. Ierunca – „este un document unic, pentru că descrie un semi-eșec sau o semi-reușită: reeducarea totală, spălarea cu adevărat a creierilor, așa cum a fost visată de autoritățile chineze, n-a putut fi realizată. Dar, în același timp, condiționarea a fost destul de puternică pentru ca, la zece ani după ce a scăpat din China, Jean Pasqualini să scrie o carte în care e incapabil să tragă concluziile propriilor sale experiențe”.
Da, căci deși muribundul Pasqualini („pe cale să moară mai mult de inaniție decât de boală”) este îngrijit de colegii săi de detenție, ei toți rupându-și de la gură ca să-l salveze pentru că este francez, altfel spus „singurul dintre noi care are o șansă să iasă într-o zi și să povestească ce se petrece aici”, acesta nu numai că ajunge să vadă în gardieni duhovnici și frați mai mari („Gardienii chinezi nu sunt brute sadice, ci educatori, duhovnici”), dar – ne spune Ierunca – face, prin comparație cu Arhipelagul Gulag, un „tablou aproape idilic” al lagărelor chineze într-un interviu acordat ziarului Le Figaro („Iată de ce între gardieni și prizonieri se stabilește o coexistență pașnică”, în virtutea faptului cu nu este o diferență enormă între hrana consumată de cele două specii sociale), nederanjându-l faptul că nu-i prima dată „când Pasqualini îl va dezminți pe Pasqualini”: în cadrul aceluiași interviu va menționa dezastrul din economia Chinei, iar memorabilele pagini din cartea sa despre foametea ce bântuia printre deținuți, vorbesc ba despre unii care „ciuguleau boabele de porumb nedigerate din balega cailor”, ba despre alții care „mâncau viermii din balega vacilor și boilor”, ba despre „alimentele de înlocuire” pe care administrația le inventa și le încerca pe deținuți, precum scârboșenia numită „pasta de hârtie”.
Pentru corecta înțelegere a reeducării din temnițele românești (experimentul a început la Pitești, apoi cei mai cruzi reeducați au fost trimiși și în alte închisori – Gherla, Canal, Ocnele Mari, Târgu-Ocana etc.), trebuie să avem răspunsuri temeinice și credibile la următoarele întrebări: a)De unde s-a inspirat el?; b)Cine l-a organizat și dirijat?; c)De ce a fost aleasă închisoarea piteșteană drept „poligon” pentru acest sinistru experiment?; d)Cum s-a derulat?; e)Cine a plătit după încetarea monstruoasei experiențe în august 1952 și ce explicații au dat autoritățile?
La toate aceste întrebări răspunde, nepătimaș și argumentat, Virgil Ierunca în opusculul Fenomenul Pitești, nu înainte de a ne dezvălui că adevăratele motive pentru care experimentul a fost mai „acoperit de tăcere” ca celelalte crime din închisorile bolșevice, se cheamă cenzura oficială (procesul țapilor ispășitori n-a funcționat atât de bine încât să se desfășoare la lumina zilei și să poată acredita versiunea lansată de partid) și – taman ca-n Demonii lui F.M. Dostoievski – legătura de/cu sânge care, prin complicitatea crimei, îi unea pe deținuții-torționari.
a)Toți istoricii bolșevismului sunt de părere că reeducarea (de la noi și de pe alte meleaguri) s-a inspirat din ideile lui Anton Semionovici Makarenko (1888-1939), care – ne face cunoscut V. Ierunca – pornește în halucinanta lui demonstrație de la premisa că infractorul, conștient că singura lui salvare este sprijinul partidului, „își ia sarcina de a-i reeduca pe alții (subl. mea, G.P.), care au fost în situația lui, pe drumul cel bun”, astfel că Poemul pedagogic al acestuia „se traduce prin aplicarea torturii neîntrerupte”.
Sigur, completează Ierunca, în acele vremuri de coșmar „se tortura în toate închisorile din România”. Dar noutatea reeducării constă „în a pune pe torționar în aceeași celulă cu cel torturat și a nu îngădui nicio pauză”, astfel că cel din urmă nu mai avea răgazul necesar „să-și revină în fire”, fie că era singur în celulă, fie că era îngrijit și îmbărbătat de ceilalți deținuți.
Această diabolică noutate este evidențiată și de preotul Dries Van Coillie în cartea sa. După eliberare, autorul îl întâlnește pe părintele Ulrich Lebrun, cel care a avut neșansa să fie închis în lagărul nazist de la Buchenwald și în temnițele din Pekin, și-l întreabă: „Unde ați suferit mai mult?” Răspunsul fostului deținut din Vest și din Est nu-i doar elocvent, ci-i de-a binelea incriminator pentru reeducare, treapta cea mai de sus a ororii: „Prefer zece ani de Buchenwald unui singur an de Pekin”!
Explicația este următoarea: dacă la Buchenwald, „după suferințele îndurate din partea călăilor”, prizonierul „se regăsea în calda și virila prietenie a celorlalți prizonieri”, la Pekin chiar frații săi de suferință „erau aceia care îl urmăreau cu ura și atacurile lor” atunci când se grăbeau să pună în practică inumanele reguli, cică de întrajutorare, fixate de autorități: „Orice, în atitudinea, în cuvintele, în gesturile, în privirea, în felul de a mânca, de a umbla, de a dormi al unui prizonier, nu este cu totul conform felului de a se purta al unui bun comunist, orice ți se pare reacționar, trebuie imediat denunțat. Acela care n-o face este considerat mai vinovat decât vinovatul și pedepsit ca atare” (subl. mea, G.P.).
b)Experimentul a fost conceput și dirijat de Securitate, principalul „artizan” al acestei monstruozități fiind Alexandru Nikolski (născut, cu numele de Boris Grünberg, pe 2 iunie 1915 într-o familie evreiască din Tiraspol), despre care autorul spune că era „general, comandant suprem al Securității românești timp de 16 ani” și că, după pensionare, „se plângea că regimul nu-i recunoaște meritele”, în schimb (la fel ca în cazul altor respingători torționari, precum Sigi Beiner, Mișu Dulgheru, Gheorghe Enoiu, Ion Iosif Ficior, Vasile Ciolpan, Petrache Goiciu, Nicolae Moromete, Alexandru Vișinescu, Gheorghe Boștină etc.) a primit pensie de general până în 1992, anul pieirii lui, adică încă trei ani după mult trâmbițata decapitare a regimului bolșevisto-ceaușist.
Păi da, cu necesitate asta trebuia să se întâmple atunci când, prin reeducare, ținta Securității „nu era numai de a doborî forțele vii ale unei mișcări politice – oricare ar fi fost ea – ci și de a anihila metodic, și fără posibilitate de recuperare, forța de opoziție a totalității tineretului deținut” (V. Ierunca).
c)Jurnalistul și omul de cultură Ierunca îl lasă pe Dumitru Bacu, una dintre cele mai autorizate persoane în această extrem de spinoasă chestiune națională, să ne explice de ce a fost aleasă închisoarea piteșteană pentru experiment: „Situată în afara orașului, spre partea de nord-vest, în apropierea unui pârâu și departe de orice altă locuință, oferea un mediu foarte bun pentru schingiuri, niciun strigăt neputând fi auzit de cineva. În acest «centru» ideal pentru experiență au fost adunați toți studenții arestați până în toamna lui 1948”.
Tot D. Bacu face cunoscută împărțirea studenților întemnițați la Pitești în patru categorii: în prima categorie intrau studenții reținuți „fără sentință judecătorească” și care, totuși, făceau șase până la șapte ani de închisoare; a doua categorie cuprindea pe condamnații pentru delicte minore (nedenunțare, favorizare, simplă suspiciune), pedepsele lor „variind între trei și cinci ani închisoare corecțională”; a treia categorie era formată din „elemente” încadrate în delictul de „uneltire împotriva ordinii sociale”, deci condamnați „cu o oarecare justificare juridică”, ale căror pedepse erau cuprinse între opt și cincisprezece ani temniță grea (aici intrau majoritatea studenților); în sfârșit, a patra categorie era rezervată șefilor de grupuri și personalităților din lumea studențească cu o mare influență asupra celor din jur, pedepsele acestora fiind cuprinse între zece și douăzeci și cinci de ani de muncă silnică.
Dumitru Bacu crede că împărțirea studenților pe categorii viza un dublu scop: pe de o parte, izolarea șefilor de categoriile minore, „care astfel erau mai susceptibile de a ceda presiunilor”, iar pe de altă parte, izolarea totală de exterior (începând cu anul 1949 au fost interzise pachetele cu alimente și corespondența cu familia, iar schingiurile au devenit foarte frecvente „pentru motive deseori inventate”).
d)Se subînțelege că nucleul acestei grozăvii îl constituie modul său de derulare sau înfăptuire, tartorul întregului proces (din 6 decembrie 1949, data începerii, și până în august 1952, data încetării) fiind Eugen Țurcanu, cel care – afirmă autorul cu toată convingerea – „reprezenta, desigur, un caz specific de patologie mintală” și care numai într-un regim inuman își putea pune sadismul în slujba unei pretinse justiții, așa încât patologia individuală „să fie transformată în patologie colectivă, de partid și de stat”.
Pentru că cine naiba poate să înghită varianta oficială cu „Un grup de studenți arestați, agenți ai imperialismului american, mistici, habotnici și retrograzi s-au apucat să schingiuiască pe ceilalți colegi ai lor, pentru ca să compromită conducerea închisorilor și, prin ea, partidul” (varianta, relatată de Dumitru Bacu în cartea sa, i-a fost comunicată în iarna anului 1956, deci cu puțin timp înainte de punerea sa în libertate, de un director general din Ministerul de Interne, la care acesta – nefiind vorba de o anchetă, ci doar de o discuție – își permite să replice: „Închisorile au un sistem de pază interioară foarte strict. Cum a fost posibil să se petreacă ororile de care pomeniți, fără ca Ministerul să intervină imediat?”), când este știut că Țurcanu avea încă de la închisoarea din Suceava „vreo zece studenți cu totul devotați lui și gata să treacă la acțiune” (Ierunca), grup care – „întărit” cu recrutările făcute la închisoarea de tranzit Jilava – i-a permis să înjghebeze O.D.C.C. (Organizația Deținuților cu Convingeri Comuniste), că acesta dispare de la Jilava mai multe zile, pretinzând că a fost la o anchetă suplimentară (de fapt, precizează autorul, fusese dus la Ministerul de Interne pentru întrevederi directe cu Nikolski”), că la sfârșitul anului 1950 din nou lipsește de la Pitești o săptămână („e dus la București să discute cu Nikolski modalitățile operației”) și că întreaga conducere a închisorii piteștene (în primul rând directorul Alexandru Dumitrescu și locotenentul politic Ion Marina) „primise ordine stricte de la București”, iar gardienii erau instruiți cu atâta severitate, încât – împreună cu deținuții – aveau obligația să i se adreseze cu „domnule Țurcanu” și „dumneavoastră” și să-i execute de îndată ordinul de a-i aduce pe „banditul cutare”.
De altminteri, Țurcanu nu numai că avea evidența întregii închisori (cunoștea cele mai refractare „elemente”), dar, dispunând de puteri discreționare, reușise să-și alcătuiască mici echipe de reeducare, ce acționau în diferite celule, iar el mergea în inspecție, schingiuia (inclusiv pe reeducatorii insuficient de zeloși) și ucidea cu mâna lui (bunăoară așa ca pe Alexandru Bogdanovici, legionarul „pe care-l considera vinovat de arestarea sa și pe care s-a răzbunat însutit”).
Nota 3: Cruzimea lui Țurcanu se explică aproximativ prin hâda împerechere dintre luciferica sa inteligență („un alt marchiz de Sade, cu o experiență infinit mai bogată, cum nu-i putea oferi decât un regim totalitar”, este de părere V. Ierunca) și dorința de afirmare prin toate mijloacele. Foarte bun student la Drept, E. Țurcanu caută, în faza de început, să-și astâmpere setea de putere cu ajutorul Legiunii, motiv pentru care se înscrie și activează în Frățiile de Cruce ale tineretului legionar în perioada 1940-1941. Însă, „neavând nicio vocație de a înfrunta persecuțiile” (Ierunca), el rupe orice legătură cu legionarii intrați în legalitate, pentru ca imediat după 23 august 1944 – să fie printre primii care se înscrie în partidul bolșevic, unde desfășoară o atare activitate de agitator și informator la Securitate (se pare că din pricina denunțurilor sale, studenții Titus Mocanu și Aurel Pintilie au fost obligați să părăsească Universitatea!), încât în anul 1948 devine membru în biroul de partid al județului Iași.
Dar strălucita carieră politică a lui Țurcanu (urma să fie trimis la Berna) se curmă brusc din pricina legionarilor, mai exact din indirecta vină a lui Bogdanovici, cel pe care ipochimenul îl cunoscuse în Frățiile de Cruce, care își continuă activitatea politică și în ilegalitate (pesemne din acest motiv nu-și luase nici măcar bacalaureatul) și care în anul 1945, în calitate de șef al Centrului studențesc Iași, își amintește de fostul „frate” de cruce. Așa că-i dă lui Țurcanu o întâlnire. Acesta se duce, îi spune lui Bogdanovici că a devenit comunist, că nu mai vrea să știe de trecut și că nu-i toarnă la Securitate cu condiția ca legionarii să nu-l mai pomenească niciodată. Convenția este acceptată de Bogdanovici și apropiații lui, care știau de Țurcanu și trecutul său legionar.
Toate merg bine până pe 15 mai 1948, dată la care sunt arestați toți legionarii din centrele studențești București, Cluj, Iași și Timișoara, și când un student din Centrul Iași, nemairezistând la tortură, mărturisește securiștilor că, la o întâlnire cu Bogdanovici prin anii 1945-1946, ar fi luat parte și Eugen Țurcanu. Suficient, punctează autorul, „ca acesta să fie arestat și închis la Suceava, pentru a fi implicat în procesul lotului Bogdanovici”. Însă Țurcanu nu era omul (mai exact neomul) care să uite și să ierte, așa că „Bogdanovici va muri, chinuit de el, în timpul reeducării de la Pitești” (V. Ierunca).
Fiind atotputernic în temnița piteșteană, Țurcanu urmează directivele trasate de călăii bucureșteni și organizează/parcurge cu dementă dăruire cele patru faze ale reeducării: în prima fază, denumită demascarea externă, „deținutul trebuia să-și arate lealitatea față de partid și O.D.C.C., spunând tot ce ascunsese la anchetele de la Securitate, denunțând toate legăturile pe care le păstra în afara închisorii, ca și complicitățile de care beneficiase” (din aceste declarații, mai întâi verbale și abia pe urmă – după verificarea lor, deseori chiar de către Țurcanu – trecute pe hârtie, semnate de declarant și trimise anchetatorilor, Ministerul de Interne „a aflat mai multe decât în toate anchetele de până atunci de la Securitate”); demascarea internă (a doua fază) era de mare ajutor pentru securiști, întrucât studentul torturat cu sălbăticie îi demasca pe toți aceia care fuseseră pentru el un sprijin în interiorul închisorii, fie că erau deținuți ce-l încurajaseră sau îl puseseră în gardă, fie că făceau parte din administrația închisorii (un anchetator mai binevoitor, un gardian mai puțin câinos); a treia fază se numea demascarea morală publică, în cursul căreia „deținutul e nevoit să calce în picioare tot ce are mai sfânt și, în primul rând, familia, pe Dumnezeu – dacă e credincios, soția sau iubita, prietenii, pe el însuși”, toți torturații trebuind să se acopere public cu noroi (de pildă, mama respectivului este o prostituată, tatăl lui un escroc și un bandit, iar el însuși un mare pervers), „până ce din trecut n-a dispărut ultima fărâmă de care s-ar putea agăța apoi spre a-și reconstitui personalitatea” (V. Ierunca); în fine, cea de-a patra fază începea de-abia atunci când Țurcanu era convins de definitiva dărâmare moral-spirituală a deținutului, stare în care era considerat demn (sic!) să intre în O.D.C.C., iar ea (faza) consta în punerea reeducatului, fără cea mai mică șansă de revenire la condiția anterioară, „să conducă procesul de reeducare al celui mai bun prieten al său, schingiuindu-l cu mâinile lui”. Pe scurt, cu adevărat faza transformării victimelor în călăi!
Vasăzică, dacă primele două faze aduceau servicii directe și concrete Securității, „îngăduindu-i să opereze o serie de arestări în afara închisorii și să elimine din administrația închisorii elementele mai blânde”, celelalte două faze ale experimentului, scornit de patologia mintală, au drept scop distrugerea personalității deținutului, prin pervers-metodica lui anihilare morală.
Tabloul bestialității din temnița piteșteană ar fi incomplet fără următoarele tușe/precizări: că pentru locotenentul politic I. Marina „ședințele de tortură constituiau o adevărată hrană sufletească”, el – ne informează autorul – stând cu orele la vizetă pentru a se delecta „mai ales la ședințele de blasfemie anti-creștină”, și că torturile securiștilor (bătaia la tălpi, supliciul la rotativă etc.) erau floare la ureche în comparație cu pedepsele imaginate deȚurcanu (una foarte frecventă era „intrarea și ieșirea din șerpărie/broscărie în zece secunde”), asta mai ales pentru faptul că torționarii stăteau împreună cu victimele, așa că procesul înceta doar atunci când Țurcanu era convins de deplina sinceritatea a reeducatului. Altminteri (cazul înzestratului Huică, student la Facultatea de filosofie din București) deținutul era pus să o ia de la capăt și să parcurgă toate fazele depersonalizării.
Da, căci numai în acest mod se poate înțelege de ce o personalitate de talia lui Costache Oprișan (șeful Frățiilor de Cruce pe țară, foarte apreciat de D.D. Roșca și Lucian Blaga și apoi studentul lui M. Heidegger), după ce trecuse de mai multe ori prin toate fazele reeducării („de fiecare dată Țurcanu declarându-l nesincer”) și se îmbolnăvise grav de oftică, „a fost scos din sala bolnavilor și dus într-o celulă de temniță grea, unde a fost pus să bată cu mâna lui pe un frate de cruce care-l adora și-l considera ca pe un fel de zeu” (Ierunca). Sau cazul lui Cornel Pop, care – după ce a rezistat mult torturilor – în cele din urmă a devenit un foarte temut torționar și a fost executat, respectiv cazul lui Paul Caravia, student la Facultatea de filosofie din București și apoi notoriu reeducator la Gherla, cel care – ne spune autorul – „nu și-a mai putut reveni nici după ce totul s-a terminat și a continuat și în afara închisorii meseria de informator”.
Iată de ce Virgil Ierunca a fost perfect îndreptățit să afirme că „(...) cei care au inițiat experiența, autoritățile comuniste și primii executanți, poartă răspunderea pentru toți ceilalți” (subl. mea, G.P.), ba chiar să aibă o necesară atitudine revanșardă: „De fapt, adevăratul proces al reeducării de la Pitești n-a avut încă loc și nu va avea atâta vreme cât nu va putea fi implicată răspunderea partidului comunist român, cât nu va fi chemat la bară adevăratul vinovat: regimul comunist din România”.
Nota 4: Este adevărat că, pe vremea când era președintele României, Traian Băsescu a condamnat de la tribuna Parlamentului regimul comunist de pe aceste meleaguri. Dar, fiind el însuși un beneficiar al fostului regim și – mult mai grav de-atât – un detestabil slugoi al acestuia (la acea vreme încă nu se știa că turnase sub numele de Petrov!), firește că găselnița s-a dovedit caraghioasă și formală, dovadă că i s-a râs în nas chiar în timpul „procesului” și că statul paralel de tip securisto-bolșevic a fost și continuă să fie atotputernic...
e)Secretul reeducării putea să fie păstrat în totalitate într-o temniță izolată ca cea de la Pitești, putea – din pricina fabricii – să fie în parte păstrat la Gherla (aici, după sosirea celor 30-40 de reeducați în frunte cu Popa Țanu, se semnalează două „inovații”: sunt reeducați toți deținuții, inclusiv vârstnicii, și tortura nu mai urmărește un scop practic, ci este făcută dintr-o sadică plăcere), însă nu mai putea să fie păstrat într-un loc deschis ca Peninsula, astfel că – după uciderea celebrului doctor Simionescu de către torționarul Bogdănescu – Ministerul de Interne, pentru a scăpa de răspundere, se vede nevoit să caute țapi ispășitori la nivelul executanților de rând. Autoritățile sperau că, în urma unui proces răsunător, vor izbuti să acrediteze teza oficială a „fenomenului Pitești” de tip legionar – cu reeducatori proveniți din rândul agenților lui Horia Sima.
Marea anomalie, cale de-o poștă bătătoare la ochi, era aceea că în acest chip, adică mergând pe versiunea oficială, legionarii s-ar fi omorât între ei într-o închisoare „rezervată” studenților de la toate facultățile, de toate orientările politice (e drept, cei mai mulți făceau parte din Legiune) și care nu-și trecuseră încă examenul de licență.
Iată motivul pentru care Țurcanu și ciracii lui (Popa Țanu, Mărtinaș, Livinski, Morărescu etc.) sunt chemați de urgență la București, cam în aceeași perioadă în care cade „grupul antipartinic” Ana Pauker-Teohari Georgescu-Vasile Luca. Iar ei merg cu convingerea că partidul le apreciază în sfârșit loialitatea și că vor deveni ofițeri superiori în Securitate: Țurcanu deja se vedea colonel, Popa Țanu țintea gradul de locotenent-colonel, Livinski pe acela de maior etc.
La București li se cere (cică de formă, „pentru cazul când lucrurile s-ar afla cândva”) să declare „c-au săvârșit totul fără știrea autorităților de partid și de stat și chiar fără știrea autorităților din închisoare”. Cum ei miros capcana și refuză cu îndârjire, autoritățile nu suflă niciun cuvânt despre făcătură, ci pregătesc lotul țapilor ispășitori pentru procesul care va începe în...octombrie 1954 (de la sine înțeles, președinte nu putea să fie decât sinistrul judecător Alexandru Petrescu) și în care toți cei desemnați (!) de partid după criteriul legăturilor cu mișcarea legionară, oricât ar fi fost acestea de scurte și vagi (cazului lui Eugen Țurcanu), sunt condamnați la moarte!
Printr-un noroc orb, scapă de execuție Popa Țanu (torționar cu vocație) și Voinea (torționar de rând), ei urmând să fie anchetați și judecați în noul lot sosit din închisori. Numai că între timp moare Stalin, pedepsele cu moartea sunt comutate în muncă silnică pe viață, iar în 1964 se dă amnistia generală.
Mă rog, acest lucru este mai mult nedrept decât grav, deoarece o bestie ca Popa Țanu trebuia să fie executată împreună cu Țurcanu și celelalte scule care au înfăptuit reeducarea. Însă foarte grav, în primul rând pentru independența și corectitudinea actului juridic, este sfidătoarea manieră în care a procedat partidul bolșevic: vrând cu orice preț să-și acrediteze aberanta versiune cu reeducarea ordonată de Horia Sima și efectuată de agenții lui (firește, aceștia au profitat de lipsa de vigilență a unor organe din administrația închisorii piteștene), din proces – ne înștiințează V. Ierunca – vor fi excluși „toți acuzații a căror apartenență politică ar fi distrus plauzibilitatea tezei oficiale”, fapt pentru care nu sunt implicați unii dintre cei mai notorii torționari, precum Titus Leonida (țărănist), Bogdănescu (regalist și asasinul doctorului Simionescu), Ludovic Rek (comunist), Enăchescu (liberal tătărescian), Cori Gherman (socialist), Fuchs și Steiner (sioniști) etc.
Voi încheia această amplă expunere cu formidabilele cuvinte ale Nadejdei Mandelstam din motto-ul acestei cărți („Trebuie ca totul să se plătească, altfel nu există viitor. Trecutul nu poate să fie falsificat”), dar mai ales cu două memorabile spuse ale autorului:
1)„«Fenomenul Pitești» ni se pare a depăși în oroare, din fericire nu și în durată, reeducarea de tip chinez”;
2)„Nimănui nu-i este îngăduit să uite că între 1949 și 1952 s-a desfășurat în România «experiența» pe care am încercat s-o descriem, și că dintr-un arhipelag al ororii, una din cele mai odioase insule s-a numit Pitești”.
George PETROVAI
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News