Excepție fac vechii evrei. Theofil Simenschy ne spune că, potrivit credinței mozaice, destinul sau întâmplarea nu mai avea loc în această lume aflată „sub conducerea unică a lui Dumnezeu” și că atât fericirea celor puternici și răi, cât și nefericirea celor umili și virtuoși „nu mai sunt consecința destinului sau a norocului orb, nici a vreunei fapte săvârșite într-o altă existență”, motiv pentru care noțiunile „soartă” (meni în ebraică) și „noroc” (gad în ebr.) apar doar de trei ori în Vechiul Testament (Genesa 30/11, II Macabei 7/37, Isaia 65/11-12), iar Eclesiastul nu întrebuințează termenul „destin”, ci „deșertăciune”.

Credința în atotputernicia și atotștiința lui Dumnezeu face ca termenul „destin” să nu apară deloc în Scripturile grecești (Noul Testament) cu toate că grecii exprimau soarta prin cuvântul moira și cu toate că el este un cuvânt des folosit nu numai de Herodot, ci și în literatură, îndeosebi în tragedie.

Termenul „destin”, ne înștiințează în continuare marele indianist român, nu apare nici la Homer, celălalt pol al civilizației și credinței antice. Evident, nu pentru motivul noutestamentar că lumea este cârmuită de Dumnezeu, ci pentru faptul că la Homer „universul este condus de zei, în frunte cu Zeus”.

Importanța destinului și norocului în manifestările spirituale ale indienilor și greco-romanilor ne este „garantată” de următoarele trei surse:

a)Spusa unui înțelept antic că lumea ar fi condusă de triada minte-forță-destin. Fiecare dintre noi are deplina libertate să interpreteze cum dorește această triadă (inclusiv ordinea puterilor din care este alcătuită), dar – zic eu – fără a uita de moderna trinitate miracol-taină-autoritate pe care F.M.Dostoievski ne-o înfățișează în capitolul Marele inchizitor din celebrul roman Frații Karamazov.

b)Mulțimea cuvintelor din cele trei culturi antice pentru desemnarea destinului și norocului reflectă indubitabila străduință a acestora de-a surprinde esența respectivelor concepte. Astfel, din capitolele anterioare ale prezentei lucrări știm despre indianul karman (karma) că exprimă subtila legătură filosofico-teologică dintre faptă și destin. În afară de el, ne face cunoscut T. Simenschy, hindușii au și alți termeni care vizează destinul: vi-dhi (orânduire, creator, creațiune, destin), gati (mers, transmigrație, soartă omenească), dhātar (susținător, creator, destin), kāla (timp, destin, moarte), ultimul termen având frapante asemănări cu cronos-ul grecesc.

Așa cum am spus mai sus, grecii aveau pentru „destin” cuvântul moira (forța impersonală sau implacabila divinitate în fața căreia se pleca însuși Zeus), precum și cele trei Moire (zeițele destinului), „preluate” și respectate de romani sub numele de Parce: Clothos (ținea fusul vieții), Lachesis (depăna firul vieții) și Atropos (tăia firul vieții cu fatalul ei foarfece). De reținut că cele trei Moire intră în credințele noastre populare (mitologia românilor) cu numele de ursitoare: prima ursitoare (ține fusul și furca de tors), a doua ursitoare sau Soarta (prezice destinul pruncului la naștere) și cea de-a treia ursitoare sau Moartea (curmă firul vieții).

La rândul lor, romanii exprimau destinul prin termenii sors (sorț, lot, condiție umană, întâmplare), fors (întâmplare, soartă) și fortuna (soartă, destin, izbândă, fericire). Resursele lingvistice ale ultimei noțiuni devin de-a dreptul impresionante atât în sintagma fors fortuna (întâmplare fericită), cât mai ales în pluralul fortunae (avere), înțeles pe care, în limbile moderne, îl are franțuzescul „la fortune” și englezescul „fortune” (soartă, destin, noroc, bogăție, avere). Multiplele sensuri (la singular și la plural) ale termenului fortuna evidențiază generalizata concepție greco-romană că „fericirea și averea sunt daruri ale destinului” (T. Simenschy), idee neagreată de hinduși și cu totul exclusă din Biblie.

c)Zeificarea destinului și norocului, dar îndeosebi enorma prețuire de care acest binom se bucură în referențiala cugetare și literatură antică, constituie redutabilul argument că avem de-a face cu una dintre cele mai serioase chestiuni moral-spirituale din istoria pământenilor. Astfel, dacă Tyche (divinitate fericită, norocul) devenea, pe măsură ce credința în zei slăbea, una dintre cele mai însemnate și mai frecvente divinități din lumea greco-romană, atât de însemnată – ne spune ilustrul cărturar T. Simenschy – încât această divinitate „era pomenită în formula introductivă a oricărui plebiscit, precum și pe monumente, pe obiecte închinate zeilor și-n actele publice”, iar cultul ei (zeița se numea Fors Fortuna la romani) era „foarte răspândit în orașele și provinciile din epoca elenistică și cea romană”. Motiv pentru care împăratul Traian i-a ridicat acestei zeițe protectoare un templu, Pliniu spunea despre ea că, invocată înaintea tuturor celorlalți zei, „este slăvită și...hulită de toți oamenii”, Plutarh era convins că „destinul invidiază izbânzile mari”, Titus Livius își arăta neîncrederea în noroc („Cu cât norocul e mai mare, cu atât trebuie să ne încredem mai puțin în el”) și Sallustiu susținea că „Sufletul n-are nevoie de noroc, pentru că acesta nu poate nici să dea, nici să ieie cuiva cinstea, sârguința și celelalte însușiri alese”.

În ceea ce-i privește pe indieni, formidabilele cugetări din Pancatantra despre înțelepciunea vieții și arta de-a conduce fac dovada că ei aveau o credință mult mai puternică în destin (mai exact în binomul destin-faptă) decât cea a grecilor și romanilor: „Ah, cât e de puternic destinul!”; „Acolo unde-i hotărârea de-a începe, unde lenea-i înfrântă, unde înțelepciunea se unește cu puterea, acolo e sigur că și norocul e statornic”; „Nepătruns este destinul; dar silința omului este aceea care are putere prin faptă”.

Însă, spre deosebire de greci și romani (primii constată puterea destinului, ceilalți i se opun prin voință și faptă), învățătura despre karman ne arată că vechii indieni erau foarte preocupați de următoarea chestiune: „De ce unora le merge bine, cu toate că nu merită și cu toate că sunt răi, iar alții sunt nefericiți, deși sunt buni, inteligenți și activi?” (T. Simenschy). Iată ce spune Mahābhārata despre karman și transmigrația sufletului, coloana vertebrală a credinței hinduse în anevoiosul proces al mântuirii: „Altul se folosește de averea celui mort; păsările și focul devorează corpul său; numai cu două lucruri trece el pe lumea cealaltă: cu faptele sale bune și cu cele rele, care-l însoțesc veșnic”. Vasăzică, nu-i veșnică nici măcar fericirea din cer, de îndată ce chiar zeii sunt muritori, căci „după ce s-a terminat karman, omul trebuie să coboare iarăși pe pământ și să înceapă o nouă existență” (T. Simenschy), așa cum ne spune nemuritorul vers eminescian „toți se nasc spre a muri și mor spre a se naște”...

În concluzie, norocul nu trebuie confundat cu fericirea, datorită faptului că (1) ambele sunt esențialmente nestatornice și (2) fericirea constituie aspectul eminamente accidental al hazardului (ăsta-i sensul „norocului” în română, franceză, engleză sau italiană), iar destinul nu trebuie confundat cu norocul, chiar dacă romanii le-au asociat atât de strâns, încât ambele concepte erau redate prin cuvântul fortuna.

Citește și

loading...