Era 26 aprilie 1986, ora 01 şi 23 de minute şi 58 de secunde. Reactorul scapă de sub control şi se produce o explozie violentă. Acoperişul reactorului, greu de o mie de tone, este aruncat în aer. Învelişul de grafit ia foc şi 190 de tone de substanţe radioactive ajung la peste 1.000 de metri în atmosferă şi sunt purtate de curenţii de aer pe distanţe imense.

Puţini au fost cei care au ştiut ce s-a întâmplat atunci. Secretomania regimului sovietic a făcut ca pericolul imediat să nu fie cunoscut de populaţie.

Abia la 36 de ore de la dezastru încep evacuările în Pripiat, o localitate cu 50 de mii de locuitori, situată la un kilometru şi jumătate de centrală.

În mai puţin de două zile, norul care purta particule radioactive, de 200 de ori mai puternice decât bombele atomice de la Hiroshima şi Nagasaki, cuprindea tot nordul Europei.

„Zona morţii” de la Cernobîl - un teritoriu otrăvit de radiaţii - se întinde pe 2.600 de km pătraţi. Este cunoscut oficial drept „zona de excludere”. Este perimetrul care a fost evacuat de armata sovietică după ziua de 26 aprilie 1986.

56 de oameni au murit imediat sau în lunile ce au urmat. Dar pentru alte sute de mii, destinul s-a schimbat într-o clipă.

Peste 300.000 de oameni au fost evacuaţi din zonele contaminate.

6,6 milioane de oameni au fost expuşi radiaţiilor.

6.000 de cazuri de cancer tiroidian au fost raportate până în 2005, în special în rândul copiilor şi adolescenţilor.

Totuși, cel mai amplu studiu despre Cernobîl, publicat de Academia de Ştiinţe din New York în 2013 şi redactat de trei prestigioşi oameni de ştiinţă, a arătat că 985.000 de oameni au murit, marea majoritate de cancer.

Iar efectele contaminării se simt şi acum, după 34 de ani.

Ce s-a întâmplat în România

În prima zi a lunii mai 1986, când românii mergeau în mod tradițional la iarbă verde, de Ziua Muncii, norul radioactiv de la Cernobîl ajungea deasupra României. A rămas aici nouă zile. Timp suficient pentru ca mii de oameni, în special copii, să fie marcaţi pentru toată viaţa.

Deşi circulau zvonuri, autorităţile comuniste de la București au aflat de accident abia la cinci zile de la producerea exploziei. Fapt confirmat şi de o stenogramă din şedinţa Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 1 mai 1986. La şedinţă, Nicolae Ceauşescu şi cei din conducerea comunistă recunoşteau că nu știau detaliile catastrofei. Iar regimul a ales să spună parţial populației adevărul despre cele petrecute.

Un altfel de Cernobîl

Coincidență stranie a sorții, după 34 de ani, în aprilie 2020, când oamenii simțeau din plin angoasa legată de pandemia de coronavirus, în pădurile de lângă Cernobîl izbucnea un incendiu cu risc radioactiv, ca un memento al fricii pe care o trăia și o generație în urmă. Dar atunci panica a fost limitată de secretomanie și necunoaștere. Puțini știau cu adevărat ce se întâmplă, cât de grav este și cât de periculos. Și atunci s-ar fi impus poate o izolare a oamenilor în case, mai drastică, chiar ermetică. Pentru că atunci, dușmanul era peste tot dincolo de geamuri și de uși.

În cei 34 de ani, despre Cernobîl s-a vorbit mult, mai ales după căderea comunismului, când adevărurile ascunse au început să-și facă loc.

Se vorbește mult despre Cernobîl și de un an încoace, după ce mini-seria omonimă de la Netflix din 2019 a reușit, poate mai bine decât orice altă sursă de informare, să le arate oamenilor proporțiile dezastrului și drama umană. Filmul a impresionat în așa măsură, încât Cernobîl deja intrase - până să vină pandemia, desigur - pe harta unor circuite turistice.

Ucraina a închis definitiv centrala abia în anul 2000, la 14 ani de la catastrofă. Între timp, a reușit să obțină finanțarea internațională pentru construirea unui al doilea sarcofag peste locul unde a fost reactorul, un fel de pansament vremelnic, pus abia anul trecut, peste o rană radioactivă ce va rămâne nevindecată multe mii de ani de acum încolo.

Citește și

loading...