De unde această înfrățire spirituală? De-acolo că eu însumi mă simțeam nedreptățit încă de copil, sentiment care s-a transformat în certitudine după ce, licean fiind, securiștii mi-au interceptat una din scrisorile adresate postului de radio „Europa liberă” (în ea apărea sintagma „libertate aparentă”), revoltă urmată la scurt timp de interogatorii (primul a durat de la nouă dimineața, căci pentru trebușoara asta am fost luat de la cursuri, și până la orele 16), amenințări cu exmatricularea mea și a celor doi frați mai mari din facultățile pe care le urmau la Iași, scăderea notei la purtare, declarații peste declarații, ședință publică în Sala festivă a liceului, în care, firește, am fost făcut cu ou și cu oțet de profesori, părinți și securiști, iar eu a trebuit să-mi pun în fața boborului cenușă în cap pentru „crima” săvârșită împotriva regimului, pe urmă permisiunea politrucilor și securiștilor de-a susține examen de admitere doar la facultățile cu profil tehnic, stricta mea urmărire și supraveghere până la formala cădere a bolșevismului în Decembrie 1989 etc.

Totuși, doi factori au făcut ca eu, spre deosebire de alți rebeli, să scap relativ ușor, adică neexmatriculat (frații mei așijderea): (a)Eram elev foarte bun la învățătură și odioasa Securitate tocmai trecea de la teroarea fizică la cea psihică; (b)Toți dascălii liceului au sărit în ajutorul meu, îndeosebi regretatul Ion Vancea, excelent profesor de română (timp de patru ani a fost mereu încântat de prestația mea), care taman atunci era secretarul organizației de partid...

Desigur că, după supliciul îndurat cu interogatoriile (până la bacalaureat au fost vreo zece), sentimentul meu de solidaritate cu cei doi mari artiști ai omenirii s-a întețit și mai mult, lucru ilustrat de mine în câteva texte concepute la acea vreme, dar publicate de-abia după Decembriadă, adică atunci când nu numai mie, ci tuturor românilor li se părea că au scăpat pentru totdeauna de securiști și că libertatea, dobândită cu jertfe omenești, este deseori mai necesară ca pâinea cea de toate zilele.

Însă crunta realitate neobolșevică ne-a demonstrat la scurt timp (întunecata perioadă a mineriadelor) că libertatea postdecembristă este o iluzie (de altminteri, nu afirmase George Orwell în 1948, anul apariției celebrului său roman O mie nouă sute optzeci și patru, că „Războiul este pace”, „Libertatea este sclavie” și „Ignoranța este putere”?!), iar globalismul absurd face mai nou cunoscut tuturor pământenilor (prin pandemie, sodomie, războaie, crize neîntemeiate, incorectitudine politică și legi cretine) că actuala demo(no)crație planetară și națională se cheamă „a lua cu japca de la cei mulți și săraci, pentru a da celor puțini și bogați”, respectiv că adevărul, dreptatea, libertatea, credința, educația și cultura, care la drept vorbind constituie trebuințele vitale ale miliardelor de pământeni (în fiecare oră mor de foame 500 de oameni, inclusiv copii, și – tot într-o oră – se cheltuie cu înarmarea circa două sute de miliarde de dolari!), ba chiar viețile a trei sferturi dintre semeni sunt total neglijabile în comparație cu hâdele pofte de putere și îmbogățire ale păpușarilor...

Revenind la adorabilul Fr. Villon, îmi face o deosebită plăcere să menționez rolul regretatului meu unchi, profesorul Ion Ardelean-Mecena, în subtilul proces al apropierii mele de marele poet, căci el obșnuia, îndeosebi la taifasuri cu bere, să recite (în română și franceză) celebrul vers „Dar unde-i neaua de mai an?”, inspirata traducere a lui Romulus Vulpescu pentru Balada doamnelor de altădată (în tălmăcirea lui Dan Botta), Balada doamnelor de odinioară (în traducerea Zoei Verbiceanu), Balada domnițelor de odinioară (versiunea lui Francisc Păcurariu), Balada doamnelor de altădată (cea a lui Al. Alexianu), Balada doamnelor din alte vremuri (Neculai Chirica) și – nu în ultimul rând – Balada doamnelor din vremea de odinioară la R. Vulcănescu.

Această inegalabilă baladă (în original: „Mais ou sont les neiges d’antan?”), cu uriașa bogăție a versului francez, în care Villon vizează timpul „din a cărui frumusețe, măreție, glorie, n-a mai rămas nimic, în afară de licărul amintirii” (N. Chirica), dimpreună cu nu mai puțin faimosul Patruvers, pe care l-a făcut Villon când a fost osândit la moarte („Eu sunt François - și d-aia-s breaz! -/făt din Paris lângă Ponthoise./În ștreang va ști bietu-mi grumaz/cât trage curul la necaz”), m-au determinat să-i doresc opera în întregime (cele două Testamente, baladele, cânturile și Jobelinul sau Baladele în jargon).

Astfel, cu puțin noroc am intrat în posesia volumului Poezii (BPT, Editura Minerva, București, 1983) sau Operele complecte ale magistrului François Villon, traduse, prezentate și adnotate de Neculai Chirica.

După cum ne informează tălmăcitorul și prefațatorul în Câteva precizări, „Ediția de față cuprinde, pentru prima dată în românește, tălmăcirea integrală a Operelor complete ale magistrului François Villon”, la a cărei alcătuire a folosit, „în mod deosebit”, ediția îngrijită de Louis Moland pentru Operele complete ale lui Fr. Villon, precum și volumul Poezii de François Villon (Editions Baudelaire, Livre Club des Champs-Elisées, Paris, tipărit în anul 1963 în România).

Chirica mai precizează că, în anul 1975, la Editura Albatros (colecția Cele mai frumoase poezii, nr. 148) a tradus o parte din opera lui Villon, sub titlul Din operele magistrului François Villon – Balade, și că – „în semn de mare prețuire” – reamintește cititorilor numele unor iluștri tălmăcitori ai operelor magistrului în românește, nume menționate de mine mai sus: Zoe Verbiceanu, Dan Botta, Romulus Vulpescu, Francisc Păcurariu și Al. Alexianu.

De asemenea, între cele mai vechi ediții în franțuzește din opera poetului, compatriotul nostru o numește pe prima, cea din 1489 (sub îngrijirea lui Pierre Levet, „astăzi foarte rară”), apoi ediția Germain Bineaut din 1490 (27 de ani după dispariția lui Villon – „Nimeni nu știe când, unde și cum a murit”, ne face cunoscut N. Chirica în Tabelul cronologic) și, desigur, pe cele din 1533, 1537 și 1540, sub îngrijirea lui Clement Marot.

În deschiderea volumului de Poezii din anul 1983, acest Clement Marot de Cahors (fecior de casă al regelui Francisc I – varlet de chambre du Roy) le spune cititorilor cum, din însărcinarea regelui (iubitor de cultură și mare admirator al baladelor lui Villon), s-a apucat să adune în volum operele magistrului, nu doar risipite, ci și trunchiate („găsind lipsă versuri întregi, mi-am luat răspunderea de a le reface cât mai asemănătoare cu vrerea autorului”, respectiv „cu multe pluraluri în loc de singularuri și numeroase alte greșeli de care era plină limba rău formată a acelor timpuri”). De asemenea, Marot schimbă ordinea cărții, „părându-mi-se mai cuminte să încep cu Testamentul cel Mic, mai ales că fusese scris cu cinci ani înaintea celeilalte”. Tot Marot face precizarea că, în ceea ce privește Jargonul, „las ca să-l îndrepteze și să-l dezvăluie urmașii lui Villon în arta cleștelui și cârligului”.

Mulțumit de cele înfăptuite (după ce – ne înformează Chirica în Note – „a ascultat pe numeroși bătrâni care îi știau stihurile pe de rost, le-a îndreptat unde și cum a crezut de cuviință, pentru a reda spiritul lui Villon și le-a tipărit «în ultima zi din septembrie 1533»), C. Marot, el însuși poet, adresează regelui iubitor de artă un foarte izbutit și elegant octet: „Dacă Villon, vor da unii de știre,/nu mi-a ieșit precum l-am vrut,/asupra mea să cadă vina (Sire):/trudii mai mult decât l-am priceput;/dar de-a ieșit ceva mai bun făcut/decât ’nainte și mai pe-nțeles,/cuvine-ți-se slava, c-ai știut/să fii îndemn acestui țel ales”.

În pofida vieții scandalos de ușuratică pe care a dus-o (nu s-a angajat niciodată nicăieri, deși în anul 1449 – cu sprijinul material și moral-spiritual al unchiului său, canonicul Guillaume Villon, al cărui nume și l-a însușit pentru a-l face nemuritor – este declarat absolvent/bacalaureat al Universității din Paris, dimpotrivă, mereu înhăitat cu hoți, bețivi și femei ușoare, apoi – după ce, împreună cu încă patru ortaci, în ajunul Crăciunului din 1456 fură 500 de scuzi de aur de la Colegiul Navara din Paris – chiar un proscris, însă neputând să-și schimbe firea boemă și să scape de demonul hoinărelii, care fac din el un pușcăriaș cu puțin noroc, pe urmă un ocnaș torturat cu sălbăticie de călăii episcopului Thibault d’Aussigny și, după eliberare, un condamnat la moarte prin spânzurătoare, chit că de data asta nu făptuise nimic reprobabil, însă – ne spune Chirica în Prefață – „pentru că apărea a nu știu câta oară în fața justiției”, iar după comutarea pedepsei cu moartea în surghiun pe zece ani, devine un exilat căruia i se pierde definitiv urma de îndată ce părăsește Parisul), în pofida vieții sale scandaloase, deci, François Villon a fost mult gustat nu numai de tovarășii săi de chefuri, nelegiuiri și destrăbălări, ci și de mărimile timpului.

Din grupul mărimilor timpului fac parte, ne informează același Neculai Chirica, atât Robert d’Estouteville (marele prevot al Parisului), o serie de consilieri de la Curtea Parlamentului (Pierre Fournier, despre care însuși poetul spune în octetul 90 că „m-a scăpat de multe rele”, sau Jehan Coursault, căruia – în octetul 89 – îi lasă Contrările lui Franc-Gontier), apoi negustori de vază, mari seniori, procurori, sergenți de arcași („chiar căpitanul lor”), cât și atotputernici de talia ducelui Charles d’Orléans, a ducelui Jean al II-lea de Bourbon, vărul mai tânăr al lui Charles, și a lui René I, zis cel Bun, fost rege al Neapolelui și Siciliei.

Toți acești granguri aveau preocupări culturale și se înconjurau de poetași săraci și lingușitori (poreclit ducele-poet, Charles era cu adevărat cult și generos), în ale căror palate Villon va sta, pe rând, taman timpul de care avea urgentă nevoie pentru refacerea fizică și financiară (bani câștigați cu spiritul său sclipitor sau „împrumutați”).

De pildă, la curtea regelui René, cel care căzuse într-un fel de pășunism și idealiza viața țărănească (în piesetele jucate el apărea ca cioban, iar consoarta ca ciobăniță), Villon compune balada Contrările lui Franc-Gontier, ulterior cuprinsă în Testamentul cel Mare, baladă în care, unicul poet valoros la acea vreme, ironizează viața de la țară, artificializată de versificatori, el pledând cu hotărâre pentru „traiul după plac” și pentru viețuirea naturală.

Iar la reședința din Moulin a ducelui Jean al II-lea de Bourbon, stăpânul ținutului Bourbonnais (din acest ținut făcea parte și Montcarbier, satul unde se născuseră părinții genialului rebel și „de la care își luase numele cu care se înscrisese la Universitate”), Villon este primit, găzduit și prețuit pe baza recomandării făcută de ducele Charles în scrisoarea adresată vărului său. Aici compune Villon povestea Lui Alexandru Machedon și a piratului Diomides, poveste inclusă în Testamentul cel Mare (octetele 17-20), unde (octetul 19) poetul își descrie în felul următor năprasnica viață: „Ce vrei să fac? Așa-i ursită/viața mea și n-am ce-i face!/Mă duce pururi în ispită/și nu mă pot de ea desface”...

Și tot aici, ne spune prefațatorul, în stilu-i demn („lăuda fără ca să fie slugarnic, cerea fără ca să cerșească, era demn fără ca să fie încrezut”), el „împrumută” de la duce șase scuzi de aur, bani pe care știa că nu-i va putea înapoia vreodată și de care dă următoarea „socoteală” în Jalba îndreptată de Villon către Monseniorul de Bourbon, pesemne gândindu-se la un nou „împrumut”: „Cei șase franci luați cu împrumut/de mult i-am cheltuit pentru mâncare”.

Dar cu adevărat Villon face dovada uriașului său talent poetic la castelul din Blois al ducelui Charles, unde își petrece, în belșug și prețuire, iarna anului 1457: nu cu Spusa la nașterea Mariei, fiica ducelui, și nici cu De două ori baladă, închinată tot Mariei (cu îndreptățire opinează N. Chirica despre prima că „e «lucrată» și din cauza asta valoarea ei rămânea pe planul al doilea”, iar alții, cu mai puțină îndreptățire, afirmă că ambele balade ar fi, în realitate, închinate Mariei de Bourgogne, fiica lui Carol Temerarul), ci cu senzaționala Baladă a lui Villon – zisă a întrecerii de la Blois, cu care, de altminteri, poetul câștigă concursul de creație din primăvara anului 1458 (concursul a fost centrat de duce pe tema „Cad mort de sete-alături de fântână”) și pe care tălmăcitorul o consideră „esența vieții” lui Villon, „o mărturisire a omului trecut prin toate vicisitudinile vieții, o autobiografie, dacă vreți, dar și cu malițiozitatea celui ce mai avea încă puterea de a așterne un zâmbet peste suferință: eu râd plângând și mi-i speranța vană,/din deznădejdi îi dau nădejdii hrană,/mă bucur, dar nu aflu încântare;/sunt tare, dar mai slab decât o pană,/primit frumos, zgonit de fiecare”.

Greu de spus dacă neastâmpăratul nostru poet se simțea bine în palatele marilor seniori, în condițiile în care se știu foarte puține lucruri neîndoielnice despre viața sa (se spune că, dacă s-ar aduna tot ce se știe cu certitudine despre viața lui, puținul rezultat „n-ar umple mai mult de o pagină”), pentru că biografia sa a putut fi înjghebată în linii mari (cu presupuneri și aproximații) doar din informațiile pe care el însuși le-a presărat în opere. Pesemne că nu se simțea defel în largul său, având în vedere faptul că, după câteva luni (cum spuneam, necesara perioadă pentru refacere fizică și financiară), el o pornea din nou la drum, în căutarea tavernelor și a clienților acestora, femei și bărbați din drojdia societății, în compania cărora se simțea ca peștele în apă și-și cheltuia la repezeală banii (furați sau „împrumutați”).
De exemplu, după lovitura dată în ajunul Crăciunului la Colegiul Navara, el – cu 1200 de scuzi în buzunar – merge frumușel acasă și, în aceeași noapte, așterne pe hârtie cele 40 de octete ale scrierii Dania sau Testamentul cel Mic, cu evidenta intenție de a-și crea un alibi (că, adică, în seara jafului a stat acasă și a scris până dimineață): cu date abil strecurate în cele 320 de versuri, ne face atenți N. Chirica, menite să-i deruteze pe anchetatori (chipurile „n-a părăsit casa unchiului său”) și „împărțind în stânga și în dreapta acele danii imaginare, ironice, pline de subînțelesuri și în doi peri”.

Dar cum se îndoia serios de eficiența acestei stratageme, tot el strecoară în octetul VI parascovenia cu un amor nefericit, din pricina căruia se îndreaptă spre Angers, pe atunci capitala ducatului Anjou din nord-vestul Franței: „Decât să-ndur așa calvar,/mai bine fug de-al ei melic./Adio! La Angiers mă car,/că eu de doru-i mă oftic,/iar ea nu vrea să-mi dea nimic”...

Așa că părăsește în grabă Parisul, în timp ce „Daniile sale, multiplicate de Guy Tabarie, sau recitate, fac ocolul orașului” (N. Chirica), și o anume „ritualistică” îi permite să intre în legătură cu una din ramificațiile „Frăției Scoicarilor”, unde stă ascuns, ba chiar participă la lovituri, „împărțind la un loc și binele și răul”.

Căci „Frăția Scoicarilor” era consecința directă a cumplitei sărăcii în care se zbăteau cam toți francezii (nobili, țărani, meșteșugari, foști soldați) după Războiul de 100 de ani (Villon se naște în 1431, anul în care Ioana d’Arc este judecată și arsă pe rug în orașul Rouen), membrii acestei organizații, cu ramificații în toată țara, fiind uniți printr-un țel comun („Ucide, ca să trăiești!”, „Fură, ca să ai ce mânca!”) și printr-un limbaj comun – acel jargon cunoscut sub numele de Jobelin, pe care Villon l-a învățat de la Scoicari și în care și-a scris ultimele șase balade: Vai și amar de cel albit, Și gâdele îi fuse nașul, Pentru seniorii cei lungi de mână, Vă feriți cu grijă de pârnaie, Când vine pețitorul cu eșarfa și Îl face ca să facă fețe-fețe.

În fine, multe s-ar putea spune despre acest uluitor și nefericit poet. Și el chiar merită să se spună cât mai multe lucruri! Bunăoară, s-ar putea discuta cu folos pe seama „revoluției” artistice (limbaj și forme de exprimare), prezentă pretutindeni în opera sa, dar mai cu seamă în Jobelin și în Tânguirea frumoasei Coifărițe, ajunsă la ceasul bătrâneții, unde cu atâta iscusință artistică prezintă jalnica stare fizică a bătrânei („Când goală stau ca-n ceas de nuntă/și văd că sunt așa schimbată,/uscată, gârbă și măruntă,/încep să urlu ca turbată”), încât pe dată gândul te duce la magistralul portret (capodoperă a diformului) pe care Cervantes i-l face vrăjitoarei în nuvela Colocviul câinilor: „Țâțele îi semănau cu două bășici de vacă, uscate și zbârcite, buzele negricioase, dinții încleștați, nasul coroiat și tăios, ochii holbați, capul despletit, obrajii scofâlciți, grumazul subțiat și sânii căzuți, pe scurt, era toată sfrijită și împielițată”.

Apoi se mai poate discuta pe marginea amorurilor lui Villon, amoruri în care neîncetat a căutat Femeia și n-a aflat-o așa cum și-o dorea, ba mai mult, „Nici nu putea să o afle în condițiile vieții pe care o ducea, în tovărășiile în care se complăcea” (N. Chirica). Unele dintre ele sunt amintite de poet fie în Testamentul cel Mare (Iohanneton, Macée din Orléans, Marion l’Ydolle), fie în Balada frumoasei Coifărițe – adresată fetelor ușoare (frumoasa Mănușăreasă, Blanche Pingelăreasa, dulcea Cârnățăreasă etc.), fie în Danie (Ea, Katherine de Vauselles, Marthe, rotofeia de Margot), toate fiind înveșnicite, cu însușirile și defectele lor, la fel cum el însuși se prezintă cititorilor în diverse ipostaze ale agitatei și scurtei sale vieți (a dispărut fără urmă la doar 32 de ani).

Desigur, nu trebuie omis faptul că, după cumplitele suferințe îndurate în peregrinări și îndeosebi la ocnă, Villon se leapădă în octetul 60 de iubirea femeilor, practic de ceea ce îndrăgise cel mai mult în viață: „Urăsc iubirea și-o blestem/și-o-nfrunt cu sânge și cu pară”…

Închei cu izbutitul elogiu adus de traducător Marelui Damnat și Surghiunit, adică celui care „lasă în urmă o operă nemuritoare, aureolată de acea profundă omenie ce dă creației eternitate și creatorului o permanent contemporaneitate” și pe al cărui mormânt, este de părere acesta, ar trebui inscripționate, chiar cu majuscule, următoarele patru versuri din octetul 165: „Aici, sub prag, zace-adormit,/ucis de-a dorului săgeată,/un mic studinte pricăjit,/ François Villon numit odată”.



George PETROVAI

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News

Citește și

Instructor auto-moto Sighet