Atîta doar că intervenția omului (rareori inspirat, cel mai adesea îmboldit de ambiții precum puterea, bogăția, faima sau plăcerea) grăbește și, de regulă, distorsionează desfășurarea evenimentelor regionale și planetare (astfel se produc crizele economico-financiare planificate, foametea, pandemiile premeditate, conflictele diplomatice, rebeliunile poreclite revoluții și/sau războaiele declanșate la dorința și cu banii păpușarilor mondiali), care – se subînțelege – fac parte din planul metalogic al Atotputernicului întru reinstaurarea armoniei universale din punct de vedere moral-spiritual, armonie perturbată chiar de om: la începutul începutului de protopărinții Adam și Eva prin neascultarea lor, apoi continuată și adâncită de urmașii acestora, căci – susținea curajosul Abélard la vremea lui (secolele XI-XII) „Adam nu ne-a transmis greșeala, ci doar pedeapsa păcatului său”.

Ce să mai spunem de multitudinea și grozăvia păcatelor legalizate astăzi în cele mai bogate, mai demo(no)cratice și mai destrăbălate țări ale lumii (adulterul a devenit legal în Africa de Sud, incestul a fost abolit în Germania, astfel că frații pot să se căsătorească cu surorile, mamele cu fiii și tații cu fiicele, Canada a legalizat zoofilia sau împerecherea oamenilor cu animalele, Suedia nu se lasă mai prejos și intenționează legalizarea necrofiliei – împerecherea oamenilor cu cadavrele, orașul Miami a fost declarat „orașul sexului liber” în biserică, pe stradă, la piață sau pe terenul de sport, Spania nu interzice filmele pornografice în școli și universități, Statele Unite condiționează „bunele relații între țări” de libertatea căsătoriilor între homosexuali și lesbiene, „orice fată de la 10 ani, care se confruntă cu plăcerea sexuală, nu trebuie împiedicată să afle cum funcționează corpul ei”, ceea ce se traduce prin încuviințarea prostituției de la această vârstă fragedă, iar „Statele Unite au făcut posibilă deschiderea bisericilor satanice în public”), nefericit context (pentru oamenii cu frică de Dumnezeu) în care alegația papei Francisc cum că „Biblia este complet depășită și are nevoie de schimbări radicale”, deoarece „Nu putem continua să încercăm să vorbim publicului nostru într-o lume cu totul nouă cu o carte de câteva mii de ani”, chit că un atare năucitor punct de vedere la urmașul apostolului Petru se situează în flagrantă contradicție cu tranșanta afirmație a Mântuitorului din Matei 24/35: „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (mă rog, habar n-am cât este de liniștitor acest lucru, dar un preot ortodox îmi spunea la telefon că, prin relațiile sale la Vatican, știe sigur că Sfântul Părinte nu se face vinovat de o asemenea grozăvie!), prin urmare – falsă ori adevărată – opinia papală, care la limită reprezintă cireașa de pe enormul tort al actualei necredințe din tot mai netrebnica lume creștină a zilelor noastre și care – printr-o necesară comparație cu implacabilul destin al extrem de coruptelor cetăți Sodoma și Gomora (totuși, în acele vremuri biblice viciul sodomiei poate că era generalizat în anumite comunități restrânse, dar nici pomeneală de înfiorătoarea sa anvergură planetară din vremea noastră, adic în stare să condiționeze „bunele relații dintre state”!) ne arată cutremurătoarea decădere moral-spirituală a omenirii de-acuma, o omenire ajunsă roaba jovială a triadei consum – comoditate – confort și căreia nici că-i pasă de faptul că în acest chip sfidător-sinucigaș o ia pe calea Apocalipsei.

Păi da, căci universul moral-spiritual constituie adevărata esență umană, nicidecum planul material cu trupul („temnița sufletului”) bine întreținut și cu comori (țoale, bani, bijuterii, case fățoase, mașini bengoase) „pe care le mănîncă moliile și le fură hoții”.
De altminteri, încă din antichitate s-a intuit copleșitoarea profunzime și complexitate a universului lăuntric (procesele afective, intelectuale și voliționale, plus particularitățile psihice ale personalității), contribuțiile cercetătorilor moderni fiind mai degrabă speculative decât explicative. Dovada indiscutabilă că astfel stau lucrurile în acest incitant și tainic domeniu al existenței, ne este oferită de ebraica veche, greaca antică și latina. În toate cele trei limbi arhetipale pentru religia și cultura universală, există termeni distincți pentru suflet și spirit: nephesh (suflet) și ruach (spirit) în ebraică, psyche (suflet) și peuma (spirit) în greacă, anima (suflet) și spiritus (spirit) în latină...

*

Revenind la istorie și conotațiile acestui concept atât de uzual, nu cred că acuma, când ea nu mai este considerată „învățătorul vieții” (dovadă istoria care încă se mai predă în școlile din România) o să-i strice cuiva definițiile mai pe gustul postmodernismului (ce naiba-i dihania asta lingvistică?!) în care ne târâm existențele tot mai înfricoșate de strivitoarea certitudine a prezentului și de mult mai strivitoarea incertitudine a viitorului, precum și modul, mai degrabă bănuit de noi decât recunoscut de șanapanii oficiali, în care a fost și continuă să fie scrisă istoria (numai) de învingătorii în războaiele clasice și moderne (de pildă, actualul război psihologico-bacteriologic dus de păpușarii planetari împotriva omenirii), respectiv în aprigele și neîntreruptele confruntări economico-financiare, politico-ideologice și strategico-militare.
Bunăoară, în Reflexiuni despre adevăr în artă, introducerea autorului la romanul istoric Cinq-Mars sau Un complot pe vremea lui Ludovic al XIII-lea (BPT, Editura Minerva, București, 1971), Alfred de Vigny ne înștiințează că „Istoria e un roman, al cărui autor este poporul”. Vasăzică, un roman...Iar originala definiție vine după ce, puțin mai sus pe aceeași pagină, autorul scrie următoarele: „(...) lăsați-ne să visăm că au fost cândva oameni mai tari și mai măreți, care au fost categoric buni sau răi; aceasta te îmbărbătează”. Și – ne spune prefațatoarea Irina Mavrodin – A. de Vigny „cu bună știință modifică datele istorice”...

Să rămânem la francezi, acești prieteni ai românilor doar cu vorba (generalul Henri Berthelot și geograful Robert Ficheux constituie, în primul război mondial, două memorabile abateri de la mizerabila regulă după care întotdeauna s-a călăuzit „puternica” noastră aliată de geantă latină, care – asta ca să ilustrez neputernicia ei prin câteva exemple mai aproape de zilele noastre – s-a făcut realmente de râs în timpul războiului franco-prusac din 1870-1871, a demonstrat că-i o redutabilă forță doar la negocierea tratatelor de pace după încheierea primei conflagrații mondiale, a capitulat după circa o lună de la atacarea sa de către Hitler în cea de-a doua conflagrație mondială) și – detașați de fanteziile din istoriografia franceză (pentru istoricii francezi, întreaga istorie universală nu reprezintă decât o anexă a istoriei Hexagonului!) – să privim cu franchețe, adică dezbărați de clișeele istoriografiei oficiale, epoca lui Nabulione Buonaparte (nume sub care „fiul norocului”, cum el însuși se caracteriza, apare într-un registru bisericesc corsican) și al războaielor purtate de acesta, războaie care nu aveau nicidecum ca scop modernizarea statelor europene (bunăoară, e greu de acceptat că Mihai Viteazul la vremea lui și cu mentalitatea de-atunci, era îmboldit de vaga idee a unirii principatelor românești, iar nu de aceea concretă și la modă de a-și consolida puterea prin cât mai multe cuceriri), ci pe acela de împlinire a ambițiilor născute și fecundate în propicele context istoric de după rebeliunea iacobină.
Tocmai de aceea, și fără teamă de ridicol, Buonaparte pozează în fața piramidelor din Egipt („istoricii” de curte, cu grețoasă slugărnicie s-au grăbit să consemneze că, de la înălțimea acestora, îl privesc pe imitatorul lui Alexandru Macedon 40 de secole de istorie!), în realitate o campanie găunoasă și cauzatoare de uriașe pierderi umane și materiale, tot astfel cum, după dezastruoasa campanie din Rusia, neprovidențialul Nabulione nu doar că a dus la pieire peste 500.000 de soldați și cu nerușinare a căutat să iasă basma curată în fața contrafăcutei istorii franceze prin lamentabila butadă „Am fost învins în Rusia de trei mari generali; noroaiele, gerul și întinderea”, dar – ca o încoronare a nedemnelor sale însușiri de om și de comandant, adică taman ca după neghiobia egiptean – „fiul norocului” își părăsește în chip incalificabil resturile armatei, ca să fugă la Paris. Lașitate sau dezertare?...

De altminteri, eu însumi precizez în cartea Istoria – perpetuă pendulare între tragic și măreț (Editura Echim, Sighetu Marmației, 2005) că „făcând un bilanț al războaielor purtate, se consatată că marile campanii și cele mai importante bătălii au fost pierdute de Bonaparte: campania din Egipt, lupta navală de la Trafalgar, campania din Rusia, lupta de la Leipzig, bătălia finală de la Waterloo”.

Unde mai punem două fapte extrem de revelatoare pentru faima de pretins mare strateg a lui Nabulione Buonaparte:

1) Toate bătăliile câștigate de francezi au fost de mică amploare (cu armate de ordinul zecilor de mii) și de scurtă durată. De pildă, menționez eu în cartea mai sus amintită, „Lupta de la Austerlitz, poate cea mai strălucită victorie a francezilor, supranumită «războiul celor trei împărați», s-a decis într-o singură zi, iar catastrofa armatelor austriece și rusești s-a datorat în întregime neînțelegerilor și nesincronizărilor dintre cei doi aliați în formă, învrăjbiți în fapt de orgoliile generalillor, lucru de care au profitat din plin francezii”.

2) „Merită amintit și faptul că toate victoriile repurtate de armata franceză au fost atribuite de istorici lui Napoleon Bonaparte, chiar și acelea care au fost câștigate de alți generali prin îndrăzneala și curajul lor, ori prin aplicarea unui alt plan de atac decât cel primit de la comandamentul suprem. Dar acești generali, din motive lesne de înțeles pentru orgoliul italianului și cu vinovatul concurs al istoricilor, au contribuit doar la poleirea statuii megalomanului”.

De exemplu, se știe foarte bine că acest hiperambițios italian îl invidia până la ură pe mareșalul Masséna, „cel care și-a câștigat galoanele pe timpul Republicii, iar în războaiele de mai târziu și-a creat o binemeritată faimă de comandant destoinic și viteaz” (Istoria – perpetuă pendulare între tragic și măreț, pag. 66), motiv pentru care, la o vânătoare, împărătescul căprar i-a scos acestuia un ochi cu un glonț.

Pe baza Memoriilor lui Klemens Wenzel von Metternich, ministru de externe al Austriei la acea vreme, și – mai ales – pe baza amintirilor doamnei Rémusat, care din 1802 a devenit doamnă de onoare la curtea Consulului și al cărei soț deținuse funcția de prefect și apoi de prim șambelan la aceeași curte (prin urmare, doi oameni care cunoșteau foarte bine personajul), celebrul istoric și critic de artă Jacob Burckhardt, cu formidabila erudiție și minuțiozitate de care dădea dovadă în documentare și despre care Fr. Nietzsche va spune că este „cel mai mare profesor al nostru”, ne pune la dispoziție în cartea Artă și istorie (Editura Meridiane, București, 1987), capitolul Napoleon I după cele mai noi izvoare, următoarele informații despre preferatul unora dintre istoricii francezi: era un om meschin, mărginit și cu totul lipsit de măreție sufletească, care – într-o discuție cu Metternich - și-a arătat totalul dezinteres față de onoare și virtute, în opinia sa „de nici un folos în guvernarea destinelor umane”, și ale cărui cunoștințe de matematică erau mediocre („la nivelul unui ofițer de artilerie”), iar cele de istorie așijderea, „asta deoarece obișnuia să repete la nesfârșit aceleași nume și date”; a izbutit să-și însușească o franceză bună, chiar clasică, însă „toată viața n-a putut să învețe ortografia acestei limbi”, dovadă scrisul său chinuit și ilizibil, inclusiv semnătura, care reflectă nivelul cazon al cunoștințelor acumulate; vorbea liber într-un mod lamentabil și se încăpățâna să citească atât de jalnic, însă cu regularitate, mesajul tronului, încât impresia ce-o crea ascultătorilor era „de un penibil greu suportabil”; avea frecvente certuri cu Josefina și violente crize de furie, în timpul cărora răcnea ca un apucat și spărgea scaunele, adică manifestări ca ale lui Hitler (ce vreți, dictatorii din totdeauna și de pretutindeni se înrudesc printr-un mănunchi de însușiri comune, fardate și îndulcite de lingușitorii zeloși!), care – zice-se – se arunca la pământ și trăgea cu dinții de covor; lucru total nedemn de un bărbat, Nabulione nu numai că iubea bârfele, adora lingușeala și întreținea cu perversă voluptate o necontenită suspiciune între curteni și apropiați, dar nu se da în lături nici măcar de la desfacerea și citirea scrisorilor adresate altora, fapt pentru care Talleyrand, cu ironia ce-l caracteriza, i-ar fi spus lui Rémusat: „Slujim un stăpân care nu suportă relațiile amicale dintre oameni”; până și admiratorii lui Nabulione recunoșteau că acesta era un călăreț submediocru (călărea doar cai anume dresați) și că – potrivit spuselor doamnei Rémusat – departe de a iubi războiul, „au fost bătălii în care i-a fost teribil de frică”, așa că de multe ori ar fi fost dispus la negocieri și tratative; J. Burckhardt ne mai face cunoscut în această scriere că personajul în discuție („chirurgul istoriei”, în opinia lui K. Marx), „foarte nedrept și înclinat să falsifice adevărul”, reprezintă „tipul de uzurpator care n-are timp să aștepte”, că „ce stabilise cândva, revoca ulterior treptat cu totul”, că „s-a înșelat cu totul” în problema spaniolă și în ceea ce privește coaliția din 1813, că-i plăcea lingușirea „și-i resimțea lipsa ori de câte ori nu se producea” și că „obișnuia să se poarte nepoliticos cu cei din jurul său și nu pregeta să le adreseze cuvinte jignitoare de față cu alții”, motiv pentru care a avut parte de o societate foarte restrânsă, iar strălucirea ce i se atribuia, „nu a fost nici pe departe atât de extraordinară”.

Cât privește maniera în care înțelegea că trebuie scrisă istoria, iată două exemple edificatoare:

a) „Comunicatele/buletinele oficiale erau astfel măsluite și redactate încât, pe de o parte, să-i facă pe toți cei care le citeau să admire atotștiința și omniprezența împărătescului Bonaparte. Iar pe de altă parte, chiar prin hiperbolizarea celor mai mărunte fapte de arme ale mareșalilor, mai precis ale unora dintre ei, să contribuie la ridicarea tonusului armatelor tot mai greu de stăpânit, implicit la crearea efectelor scontate în Franța și în străinătate” (Istoria – perpetuă pendulare între tragic și măreț, pag. 66);

b) Se spune că acest fanfaron, care se autoadula, l-ar fi prins pe istoricul lui că nu scria cum îi poruncise (pesemne că bietul om mai strecurase pe ici-pe colo niscaiva adevăruri deranjante pentru poza istorică a grandomanului). Ei bine, pe un ton aspru, personajul în chestie l-a avertizat pe mercenarul într-ale istoriei că-i va tăia pensia dacă nu se lasă de prostii! „Istoricul” s-a dat pe brazdă, a scris pe gustul stăpânului, iar acesta, în semn de mare mulțumire, „a binevoit să-l tragă de sfârcul urechii”, gest rezervat doar intimilor de către Nabulionele aflat în toane bune.

Și totuși, care au fost calitățile acestui personaj extrem de rudimentar, abil și dubios? După părerea lui J. Burckhardt, atuu-rile lui forte au fost: ambiția, perspicacitatea, inteligența nativă și, îndeosebi, imensa sa voință.

Pentru a întări ideea cum că aproape întreaga istorie a omenirii (mai puțin cea a culturii) este grosolan contrafăcută de istoricii oficiali și apoi, prin ticălos consens, ea este preluată și impusă în manuale de liota oprtuniștilor cu calitatea de singura variantă admisă (desigur, nu și adevărată), dar de data asta fără să insist așa de mult ca în cazul precedent, în cele ce urmează voi înfățișa câteva aspecte detestabile din activitatea politică a fostului premier britanic Winston Churchill, aspecte care, desigur, nu sunt menționate în manualele de istorie și, deci, n-au cum să fie învățate la școală. De ce? Păi, pentru că W. Churchill, la fel ca bunul lui prieten I.V. Stalin (cel care și-a lichidat cu sânge rece toți potențialii adversari politici și neamicii „ascunși” printre rude, camarazi, ofițeri, intelectuali, muncitori sau culaci și al căror număr este de ordinul milioanelor, bașca vreo șase milioane de ucraineni omorâți prin înfometare la începutul anilor treizeci, respectiv cel care se lăuda cu prietenia lui Hitler și care – după semnarea criminalului Pact Ribbentrop-Molotov – a atacat Polonia împreună cu naziștii, iar după încheierea celui de-al doilea război mondial, cu rușinosul acord al anglo-americanilor și-a făcut mendrele în atâtea țări din Europa de est, centrală și de nord, intrate vreme de peste 40 de ani în sfera de influență a Moscovei) și la fel ca paraliticul președinte american Franklin Delano Roosevelt (cel care îl admiră pe Stalin, își trimite la Moscova mesagerul, la începutul anilor patruzeci, cu planul/propunerea de împărțire a zonelor de influență după înfrângerea Axei Berlin-Roma-Tokio și care acceptă să moțăie în scaunul de paralitic la superîntâlnirea de la Teheran și apoi la cea de la Ialta) fac parte din triada marilor învingători, ce-și pot permite ca, în timpul unei crunte beții la Moscova (la asta au participat numai Stalin și Churchill), să stabilească printr-un nenorocit de bilețel „istoric” înfiorătorul destin a zeci de milioane europeni, oameni pe care nimeni nu i-a întrebat dacă sunt de acord sau nu cu această decizie bețivăneasco-ticăloasă, după cum nici românii postdecembriști n-au fost întrebați printr-un referendum din preajma datei de 1 ianuarie 2007 dacă doresc au ba intrarea în Uniunea Europeană și NATO.

Iar W. Churchill va fi tratat după război ca un erou și, în anul 1953, va fi răsplătit cu Premiul Nobel pentru cinicele lui scrieri istorice și memorialistice, cu toate că războiul s-a prelungit cu încă vreo câțiva ani din pricina încăpățânării cu care el pleda pentru capitularea necondiționată a învinșilor, cu toate că a ordonat piloților englezi să bombardeze localitățile germane, adică a făcut taman ceea ce-i reproșa lui Hitler pe vremea când bombardierele acestuia omorau și schilodeau populația civilă din Marea Britanie, și cu toate că, pesemne dintr-un capriciu prostesc, n-a vrut să audă de colonelul Draja Mihailovici, adevăratul luptător de carieră pentru eliberarea sârbilor și a celorlalte popoare din viitorul stat Iugoslavia, ci l-a sprijinit pe bolșevicul Iosip Broz Tito ca să pună mâna pe putere, pentru ca astfel să-l poată aresta și apoi să-l condamne la moarte pe bravul Mihailovici.

*

„Bine, bine, vor spune cu îndreptățire cititorii, dar ce legătură este între această lungă istorisire despre istoria contrafăcută și Cabinetul Cîțu?!” Păi, zic eu, aceea că Florin Cîțu și ciracii lui n-au șanse să intre nici măcar la subsolul sau în anexa unei asemenea istorii pentru necalificarea de care dau dovadă, respectiv pentru neobrăzarea, minciunile și nelegiuirile de care necurmat se folosesc în jalnica lor cârmuire (vezi nerespectarea promisiunii solemne cu desființarea veniturilor nesimțite, încălcarea legilor privind majorarea pensiilor cu 40% și dublarea alocațiilor de stat pentru copii, reducerea celor 80 de miliarde euro de anul trecut la 30 de miliarde, batjocura prelungită cu măștile neconforme, carantinarea și izolarea bolnavilor ipotetici, vaccinarea obligatorie, spitalele închise pentru bolnavii nevirusați și cele în care unii bolnavi sunt arși de vii etc.).

Pentru că și într-o astfel de istorie măsluită, nu au loc acești ziși cârmuitori, care promit marea cu sarea, dar aproape toate măsurile ce le iau sunt în detrimentul grosului cetățenilor și pentru necontenita scădere a nivelului lor de trai.

Întrucât este impropriu să spun ultima ispravă (vor mai fi și altele atâta timp cât uniunea de uniuni se screme și scoate doar pârțuri guvernamentale), atunci spun că cea mai recentă ispravă a Cîțului este destituirea din funcția de secretar de stat a lui Octav Bjoza, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR), cu adevărat singurul om de onoare și cu coloană vertebrală din acest scârbos ghiveci politrucianist.

Citește și

Comentarii