Şi totuşi, în aceste vremuri nefaste pentru toate monarhiile, ea – prin forţa totalizatoare în folosul cunoaşterii cu care a fost învestită de divinitate – rămâne mai departe regina gândirii umane, singura, de altminteri, capabilă să arunce punţi trainice peste hăurile săpate de orgolii între ştiinţele particulare. (Indiscutabil că ea încă reprezintă cu mult mai mult decât îi hărăzea la vremea lui în derâdere Bertrand Russell în celebra lui butadă cu specialistul, care la limită ştie totul despre nimic, şi filosoful care ştie nimic despre totul...)

Căci, aşa nepractic cum se prezintă filosoful autentic în ochii lipsiţi de vedere spirituală ai pragmatiştilor şi prin felul lui anapoda de-a fi şi de-a sluji absolut dezinteresat adevărul, el întăreşte spusa Non multa sed multum (Nu mult cantitativ, ci calitativ).

Cu precizarea că filosoful în discuţie nu-l vizează nicicât pe dascălul tobă de carte, dar nedispus sau poate că incapabil să-şi arunce scorţoasele sale cunoştinţe academice la lada de gunoi şi apoi, cu mintea limpede, să ia taurul de coarne printr-o incomodă şi mult necesară gândire vie, ci-l vizează pe filosoful platonician, adică acela căruia seniorul gândirii universale cerea să i se încredinţeze conducerea societăţii omeneşti: înzestrat de la natură cu o apreciabilă memorie şi cu dorinţa mereu vie de-a şti, plin de simpatie şi bunătate faţă de semeni, în general faţă de toate vietăţile şi lucrurile neînsufleţite din natură, viteaz şi prudent în acelaşi timp, adică să aibă curajul de-a fi independent în păreri şi atitudini, cam aşa cum soldatul pe câmpul de luptă dispreţuieşte primejdia şi moartea, dar atent să nu-şi expună în mod inutil libertatea sau viaţa, şi – mai presus de toate – să posede pasiunea firească, nicidecum adoptată sau prefăcută, a adevărului şi dreptăţii.

În plus, omul care vrea să ajungă filosof nu trebuie să se lase prins cu prea multă uşurinţă în ademenirile bogăţiei sau ale gloriei, pentru că atunci va fi ţinut departe de miezul evenimentelor politice.

Pe scurt, Platon, el care s-a ferit să se amestece în treburile politice, ba chiar afirmă că atunci când trebuia să vorbească în public se simţea străin de respectiva mulţime, Platon, prin urmare, cerea filosofilor să fie şi să rămână permanent filosofi, nu nişte simpli demagogi, care – în loc să studieze problemele generale ale lumii şi vieţii – îşi pierd vremea în agoră cu obişnuitele şiretlicuri de-a înşela şi ademeni pe naivi.

Căci, ne spune în continuare Platon prin intermediul lui P.P.Negulescu, „Acel ceva în stare să-i împiedice pe cei meniţi a deveni filosofi să alerge după bogăţii şi onoruri sau să-şi piardă vremea cu politica (subl. mea, G.P.), nu putea fi decât: vocea interioară a vocaţiunii, o boală cronică sau alte împrejurări exterioare.” Puţin mai jos ni se face cunoscut că „Vocea interioară a vocaţiunii era vocea demonului lui Socrate, pe care n-o auzeau decât puţinii aleşi (subl. mea, G.P.)”.

Doar o pagină mai departe, meticulosul Negulescu ne înfăţişează în inspirata sa carte Geneza formelor culturii opiniile formulate de Schopenhauer şi Nietzsche privind condiţiile în care omul poate ajunge la cugetarea filosofică.

Astfel, dacă Schopenhauer crede că „ceea ce distinge pe filosof este o covârşitoare predominare a inteligenţei asupra voinţei” (structura sufletească a omului obişnuit cuprinde trei sferturi voinţă şi un sfert inteligenţă, voinţa fiind factorul determinant al vieţii practice, pe când la filosof acest raport se inversează), Nietzsche – ne informează gânditorul român – subliniază „cu putere, aproape cu violenţă” rolul ce-i revine suferinţei în tot acest subtil angrenaj sufletesc: „Toţi cei care au creat, prin puterea cugetării lor, lumile «de dincolo de realitate», pe care le desfăşoară dinaintea ochilor noştri uimiţi istoria filosofiei, au fost oameni bolnavi, sau săraci, sau nedreptăţiţi şi care, luptând din greu cu neajunsurile unei vieţi atât de puţin satisfăcătoare pentru ei, şi-au căutat consolarea în acele «ţinuturi imaginare», pe care le construiau după bunul lor plac şi în care se simţeau stăpâni absoluţi”.

Apoi, ca lucrurile să fie clare pentru toată lumea (pentru lumea cugetătorilor şi pentru aceea cu mult mai mare a necugetătorilor, ce scandau cu mândrie îndată după Decembriadă: „Noi muncim, nu gândim!”), autorul pune la dispoziţia cititorilor surprinzătoare date statistice din viaţa de zi cu zi a celor mai însemnaţi filosofi ai tuturor timpurilor, date care au darul să evidenţieze şi la acest capitol înrudirea lor: oameni cu pronunţate porniri afective, oameni care – din nevoia vitală de libertate – se arătau „izbitor de inactivi în viaţa practică”, în sfârşit, oameni care se devotau atât de mult cugetării, încât pur şi simplu uitau de ei înşişi (cei mai mulţi dintre filosofii înfăţişaţi refuzaseră să-şi facă din filosofie o profesiune, mulţumindu-se să trăiască într-o simplitate vecină cu sărăcia lucie), preferau izolarea şi chiar singurătatea (Descartes fugea de cunoscuţi, John Locke afirma despre sine că are un temperament sfios, iar Nietzsche exclama: „Nu pot să spun cât de bine îmi face izolarea!”) şi deseori adoptau o atitudine de-a dreptul ostilă faţă de căsătorie (Nietzsche spunea: „Ce filosof mare a fost până acuma căsătorit? Heraclit, Platon, Descartes, Spinoza, Leibniz, Kant, Schopenhauer n-au fost; mai mult încă, nici măcar nu ni-i putem închipui însuraţi. Un filosof căsătorit este un personaj de comedie; aceasta este părerea mea. Iar Socrate, care a făcut excepţie, răutăciosul Socrate, s-a însurat, pe cât se pare, în mod ironic, anume ca să dovedească acest principiu”. Asta, fie vorba între noi, nu l-a împiedicat cândva pe Nietzsche, după cum reiese din scrisori, să construiască proiecte matrimoniale...

Dar iată şi câteva date statistice la cest capitol, pe care Negulescu le avansează în cartea mai sus amintită: Procentul filosofilor necăsătoriţi este de circa cinci ori mai mare decât la oamenii obişnuiţi, iar al filosofilor divorţaţi de 14 ori mai mare decât al nefilosofilor!

N.B. Aşa o fi fost pe vremea lui P.P.Negulescu. Dar azi, mai exact după Decembriadă, când libertinajul a luat locul bunului simţ, cu certitudine că numărul divorţurilor a crescut spectaculos, aşa încât divorţurile, al căror număr nu cred că mai interesează pe cineva, împreună cu concubinajele, cu siguranţă depăşesc numărul căsătoriilor legale. Şi n-am pus la socoteală „familiile” constituite din parteneri de acelaşi sex. Că aici situaţia încă este în ceaţă până la legalizarea acestor căsătorii à rebours. Atunci să te ţii trai pe vătrai din partea lor, cu ajutorul consistent venit din partea unora dintre musulmanii refugiaţi-invadatori, aceşti Deandosulea cum sunt alintaţi (sic!) în Cartea celor o mie şi una de nopţi.

Citește și

loading...