Bucuria muștarului

Nespusă-i bucuria muștarului
că prorocirea s-a-mplinit:
una din semințele sale minuscule
i-a spus muntelui să se mute
- loc să facă florilor
și grânelor ce stau să vină –
și-acesta
de-ndată și-a luat tălpășița
de nu-i mai dai de urmă.

Cum n-am credința
ce-l face pe muștar pilduitor,
nu-i voi cere Everestului să plece
și să-și lingă rănile
făcute de timp,
iar mai nou de alpiniști,
(oricum,
zadarnic m-aș mai osteni)
ci-l voi ruga
să-mi îngăduie cățărarea
pe unul din piscurile sale amețitoare,
căci numai acolo
aș putea să mă prind de torțile cerului
ca să-Ți admir lucrarea Ta, Doamne,
terfelită
și mânjită
de cel ce se crede
o culme a creațiunii.


Vraja mării

Marea-i în mine,
altminteri
cu să-mi explic
dorul sfâșietor
după întinsul apelor?

Îi simt freamătul în vine
și mirosul algelor –
iar atunci când am să mor,
marea-n mare-o să revie.

Ca să fiu obișnuit
cu șoptitu-i mătăsos,
o sirenă-am pescuit
pentru glasu-i mult duios

și-ntr-o scoică am închis-o
- dulce vrajă-n scump locaș -
iar ea inima mi-a-ncins-o
cu jelitu-i nărăvaș.

De scăpat nu-i cu putință
decât într-un fel solemn:
ori cu marea-ntr-o ființă,
ori cu inimă de lemn...



Dar unde-s codrii de mai an?

De mic am fost povățuit
ca în copaci
deplină-ncredere să am.

Cu capul plin de năluciri
și de povești cu zâne,
cu lupi și vârcolaci,
eu în pădurea adormită
m-am retras,
cu vrerea-n mine zăvorâtă
să haiducesc
sau să mă pustnicesc –
oricum,
de semeni să mă răzlățesc.

(Aveam pe-atunci și-un imbold,
de care foarte mă mai rușinam:
s-o caut pe frumoasa ce dormea
și în ascuns să mă însor cu ea...)

Hălăduind eu prin cetate,
un paltin tânăr am ochit
și c-un cuțit am scrijelit
în coajă-i crucea de frățietate.

De-avânt, la deget m-am tăiat,
dar nu durerea am simțit
când rana eu mi-am oblojit
cu limba și scuipat,
ci seva dulce-acrișoară
a paltinului încrestat.

De-atunci, mereu mă rezemam
de trunchiu-i răcoros,
căci îmi părea că auzeam
cum seva-n sânge se preschimbă
și noi vorbim aceeași limbă.

Ani mulți de paltin m-a îndepărtat
viața, cerându-mi ei să-i fiu supus;
iar azi, scârbit când mă întorc în sat,
și paltinul și codrii deși s-au dus...



Copacul

Crescut din inima strămoșilor
(căci l-a plantat un străstrăbun,
dar care-anume
mi-e peste mână să vă spun),
copacul s-a tot înălțat
și umbra el și-a aruncat
peste istoria cam suferindă
a neamului,
încât cu veacuri când m-oi înfrupta,
eu până-n vârf m-oi cățăra,
pentru că din cer altcum se vede
în cimitire,
în amintire
și în nesluta fire.

Abia când taina-n sevă s-o preface,
eu mierea timpului voi stoarce
din flori de colț și din morminte,
pentru etern aducerea aminte
a tuturor ce s-au zbătut
istoria să aibă-un alt statut:
să fie-adică drumul necurmat spre bine,
iar nu o repetare ce arc de cerc devine...



Fire de iarbă

Nu-i omul mai ceva ca firul slab de iarbă
ce cade când e verde sub coasa nemiloasă;
căci cine-n lumea asta evită moartea oarbă,
cu coasa hârbuită de munca-i ticăloasă?

De-avem însă-n vedere că firul iar răsare,
prin asta el se-nalță mult mai presus de om,
încât din țeasta vremii mijește o-ntrebare:
prin ce convinge omul că nu-i un biet atom?...

Avem, deci, datoria ca să lăsăm în urmă
tot ce susține-n lume că omu-i rațiune;
ori știm că pentru asta nu spiritul de turmă,
ci numai eul nostru e-n stare să ne-ndrume.




Tainele liliacului

Împovărați de dubla taină
a culorii și parfumului,
ciorchinii liliacului
se pregătesc
să-și scuture prisosul
de alb, roșu și lila
pe osemintele
din care tufa-și plămădește
eternitatea efemerului.

Apoi, obosiți
de-atâta sevă și lumină,
ei se retrag în amintire
și-și află
mulțumirea împlinirii
în anotimpul
ce-o să vină –
semn izvodit de timp
că primăvara
s-a-nstăpânit deplin.



Elegia lumii bolnave

Un vast spital e lumea asta,
cu ușile baricadate
și suferinzii-nchiși ermetic.

„Dori-vei, Doamne, a ne scoate,
acum când știm care ni-i soarta
de mii de ani -
doar plâns și jale pân’ la moarte?
Căci cine s-ar putea abate
de la înscrisul său genetic?”

„Iubite fiu, Eu sunt cu tine
și-n tine Mi-am găsit plăcerea:
dovadă că-n conglăsuiri cu Mine,
tu voia-ți stingi ca să-mi faci vrerea.

Aceasta-i calea către Adevăr,
Golgota pătimirii voastre;
doar ea îndreaptă omul către cer,
iar nu mărirea, banii sau puterea”.



Sighetu Marmației George PETROVAI

Citește și

loading...