„Ştiu – o ştiu prea bine! – nu sunt decât un oarecare, ce a îmbătrânit ca lector într-o universitate de provincie. [...], nu am specializări în “managementul educaţiei” şi nici nu sunt “expert” în problemele învăţământului. Ca atare, n-am căderea de-a da sfaturi nimănui, cu atât mai puţin cuiva chemat la responsabilitatea ministeriatului. Pot, totuşi, pretinde un lucru: am încercat de-a lungul timpului – atât cât am putut – să gândesc ce s-a întâmplat cu şcoala noastră în ultimele decenii.

[...] am căutat să înţeleg educaţia aşa cum încerc să mă văd pe mine însumi: fără iluzii, fără nostalgii, fără scuze de circumstanţă, fără ură, dar şi fără (auto)compătimire. Nu ştiu cât voi fi izbutit, [însӑ], cred că am şi eu dreptul de a-mi spune părerea. Dacă viitorul ministru va ţine cont sau nu de ea, dacă îi va fi sau nu de folos, asta – deja – e treaba dânsului. Gândul meu nu-mi aparţine decât în lungul drum al formulării; odată plecat în lume e al tuturor celor la care ajunge.

Primul meu sfat pentru viitorul ministru e acela de a fi atent cu retorica schimbării.

E inevitabil ca fiecare ministru să vrea să-şi lase amprenta în organizarea şcolii româneşti; e şi necesar – după toate nefăcutele d-nei Andronescu şi a cópiilor dânsei (tot mai imperfecte) – a reaşeza anumite lucruri pe făgaşul lor firesc; însă se cuvine ca cel aflat în fruntea educaţiei (asemeni tuturor colegilor lui de guvern) să ştie că pasiunea schimbării s-a stins demult şi, azi, când aud acest cuvânt cei mai mulţi dascăli (şi nu doar ei) se gândesc la mai rău. Orice am spune despre ei, oamenii înţeleg foarte bine care e logica schimbării: eficientizarea – iar aceasta însemnă, simplu, a produce mai mult cu resurse mai puţine. Aş face o paranteză aici: am spus “a produce mai mult”, nu mai bine, dat fiind că – deocamdată – nu suntem în situaţia de a cântări mai binele, ci doar mai multul. “Mai mult” înseamnă mai multe “puncte” în statisticile care ne-au împânzit existenţa. Tot aşa cum şcoala întreagă e organizată în vederea “performanţelor” de la examene, nu examenele sunt gândite a măsura starea şcolii (a elevilor, a profesorilor, şi a sistemului de evaluare), la fel, “producţia” noastră toată e comandată dinainte de arhitectura statisticilor şi, tocmai de aceea, ele nu dau seama (decât pur formal) de realitatea pe care se pretinde că o cuantifică. Pe scurt, nu dăm examene ca să ştim cât şi cum am învăţat, ci învăţăm pentru examene. Statisticile nu sunt o modalitate de-a raţionaliza (cuatinficând-o şi organizând-o) munca noastră, ci sunt scopul ei ultim.

În industrie, eficientizarea are un nume comun: retehnologizare.[...]. Cum stau lucrurile în educaţie? Vreme de un deceniu am căutat să “retehnologizăm” şcolile, ba cu proiecte din care să luăm noi table, măsuţe şi calculatoare, ba cu “traininguri” – din faimoasele POSDRU-uri – care să-i “restarteze” pe profesori la “noile metodologii”, la “egalitatea de şanse” şi la “accesul (elevilor/studenţilor) pe piaţa muncii”. Ce-a rămas din toate? Munţi de “raportări”, câţiva şmecheri care s-au căpătuit şi o enormă vorbărie care s-a dus cu vântul.

“Noile metodologii” nu valorează nimic în ochii părinţilor care-şi trimit copiii la “tradiţionalele” meditaţii (şi pe lângă asta mai cumpără din buzunarul propriu “consumabile” la clasă), cu “egalitatea de şanse” stăm ca înainte şi aproape şase milioane de concetăţeni au intrat pe piaţa muncii în Europa şi America de Nord, de regulă cu succes, deşi nu au beneficiat de lumina “trainingurilor”. Despre cei care le-au urmat şi au rămas aici nu ştim nimic; dar asta nu mai e treaba proiectului. Morala: “retehnologizarea” – umană în primul rând a – educaţiei româneşti (beneficiară a fondurilor europene) a fost un eşec patent. Dincolo de nişte schimbări de suprafaţă – care au umplut-o, şi ele, de plasturi – şcoala românească de azi are mai mult în comun cu şcoala de acum 30 de ani decât cu cea pe care ne-am fi dorit-o.
Şi dacă lucrurile stau aşa, atunci singura cale de “eficientizare” posibilă constă în a ne întoarce la “reduceri de personal”, “tăieri salariale” şi a pune – în numele fricii – mai multă presiune pe cei rămăşi ca să facă, muncind mai mult, cu zel şi abnegaţie, ceea ce aiurea se face cu altă tehnologie.

Ministrul Educaţiei are o perioadă de graţie – de o lună, maximum două – în care ori vine cu un set de idei clare despre ce e de făcut şi acţionează scurt şi dând el însuşi (cel dintâi) dovadă de eficienţă, ori a pierdut partida. Dacă în maximum două luni nu i-a convins pe oameni că merită să parieze pe schimbarea pe care el o propune, e inutil să mai încerce altceva.
Ministrul – oricare ar fi el – are misiunea de a face ceva şi nu de-a se încurca în vorbe. Două elemente cred că-l pot ajuta să înţeleagă în ce constă acest aer primăvăratec de care avem cu toţii atâta nevoie.

Primul e de ordin negativ: să nu se încreadă în funcţionarii din subordinea sa. Evident, orice ministru vine pe post cu “echipa” proprie, numai că – secretari de stat, consilieri, purtători de cuvânt şi ce vor mai fi fiind – oamenii aceştia nu sunt decât (în cel mai bun caz) câteva zeci; piramida educaţiei are la vârf (inspectorate, rectorate, comisii şi consilii naţionale, sindicate, plus Ministerul) câteva mii bune de oameni, dintre care unii învechiţi în funcţii. Aceşti talleyrandzi de Drumul Taberei au văzut venind şi plecând o duzină bună de miniştri şi au deprins – graţie unei mirabile “capacităţi de adaptare” – arta supravieţuirii. Miniştrii vin şi trec, oamenii aparatului rămân.

În vreme ce ministrul va fi preocupat din prima zi de schimbările pe care le preconizează, reprezentanţii “sistemului” au tot timpul să îl studieze: ce vrea?, ce poate?, ce-i place?, ce-l deranjează?, pe cine se bazează?, ce-l interesează?, ce reţine? etc. Lucruri mici, dar care – puse cap la cap – dau un portret mai bun decât cel realizat de orice profiler. Şi, odată ce “l-au ghicit” pe ministru, “l-au şi făcut”. Din acea clipă omul nostru va avea senzaţia că e înconjurat doar de executanţi şi că, abia rostit (sau, uneori, nici măcar) cuvântul lui prinde corp. Zâmbete şi plecăciuni obsecvioase (dacă ministrul are apucături de paşă), privire încruntată şi pas cadenţat (dacă se vrea general), “săru’ mânuşiţa” şi o floare-n glastră (dacă e doamnă) şi, mai ales, întotdeauna la-ndemână exact hârtia pe care-o vrea “şefu’”. Iar pe hârtia aceea – ca prin minune – e exact ce vrea “şefu’”. Are ministrul idei, i-am şi dat la semnat proiectele; vrea să înceapă ceva, avem “şcolile pilot”; e de inspecţii, toate inspectoratele sunt “pe teren” şi profesorii sunt “băgăţi în priză”. “Stâlpii” ministerului au această mare artă (de care depinde supravieţuirea în funcţie) de-a ghici de la jumătatea frazei încotro bate ministrul şi, până-şi termină acesta discursul, satele Potemkin îi şi răsar în cale. Dacă va face greşala de a se lăsa pe mâna acestor aparatcici, omul nostru e – de la început – un perdant: “reforma” lui va fi una de platou de televiziune, intercalată între un astrolog şi-o vedetă de muzică populară.
Ce trebuie să facă? Să ştie, din prima zi, ce vrea şi când cheamă oamenii din subordine la el să le pună întrebări concrete şi să le dea sarcini precise.

El singur, ministrul, trebuie să decidă timpii în care ceea ce vrea e dus la îndeplinire; nu trebuie să ceară alte “rezultate” decât cele prevăzute de desfăşurarea proiectului şi, dacă i se oferă, se cuvine să le judece cu scepticism. Nimic nu e mai uşor – la vârful piramidelor instituţionale – decât fabricarea “rezultatelor”, lucru ce ţine de o îndelungată experienţă (aproape centenară) a funcţionărimii noastre.

De aceea se cuvine ca ministrul să înceapă cu o cartografiere cât mai clară a problemelor învămânţului. Dacă vrea să le înţeleagă amploarea, să mai scadă o jumătăte de la “performanţele” ce i se raportează şi să o adauge la neajunsurile de care se vorbeşte doar şoptit. Dar, mai ales, trecând peste aparat, să se ducă să o vadă, să o audă şi s-o simtă în mediul ei, acolo, între dascălii de rând, între copiii cu probleme şi în familiile de care nu se mai interesează decât Bunul Dumnezeu. O jumătate de oră de discuţie la o cafea cu profesorii unei şcoli la care nu mai urcă autobuzul, doi kilometri de drum alături de un copil ce bate noroaiele către prima oră, un ceai de seară alături de părinţii ce-şi drămuiesc veniturile să ajungă de meditaţii pentru “Testarea naţională”, un manual oarecare răsfoit în metrou (şi încercarea de-a rezolva în gând o temă de clasă) îi vor spune infinit mai mult despre educaţia românească decât toate statisticile cu care-i va pavoaza personalul Ministerului biroul. Din păcate, lucrurile sunt la ora actuală clar departajate: de o parte sunt oamenii, cu copiii şi cu problemele lor şi de alta e inerţia instituţională, cu funcţionarii, cu formularele şi cu pensiile lor speciale. Ministrul nostru va avea de ales – de la bun început – cu cine stă de vorbă, pe cine creditează şi cui îi e destinată schimbarea pe care şi-o doreşte.

Cred că principalul lucru pe care îl are de făcut Ministrul Educaţiei este să le dea oamenilor – profesori, elevi şi părinţi – libertatea de a-şi spune păsul şi să aibă răbdarea de a-i asculta. Doar de la ei, adevăraţii beneficiari ai învăţământului, va putea înţelege care sunt problemele acestuia şi doar pornind de la acestea va putea gândi schimbări menite a le rezolva. Altminteri, ca mulţi alţi miniştri dinaintea lui, va rezolva probleme ce nu există şi va perpetua stări de lucruri care se cer demult rezolvate.

Nu de “implementarea” a nu ştiu ce măsuri, care vor fi ele bune pe alte meleaguri, avem noi nevoie stringentă, ci de luarea în serios a deficienţelor de care oamenii se lovesc zilnic în activitatea lor, dar pe care s-au învăţat să le “ocolească” pentru a putea “supravieţui”. Şi în ceea ce priveşte educaţia – ca în multe alte domenii – ne-am învăţat să funcţionăm ca nişte estropiaţi: şchiopătând, cocârjaţi şi strâmbaţi de ceea ce nu putem schimba, revărsându-ne furia pe cei mai slabi decât noi (elevii) şi înghiţindu-ne umilinţa faţă de cei mai puternici (nenumăraţii “şefi”), până la a asimila beteşugul “normalităţii”.

Domnule Ministru, învăţăţi-i pe oameni să-şi îndrepte spatele, să-şi privească în ochi preopinentul şi să spune ce gândesc. Veţi obiecta poate – ca tot “aparatul” – că nu va fi decât o babilonie de voci, că toţi se vor grăbi să strige câte ceva, dar mai nimeni nu va gândi. Poate; poate e şi acesta un preţ al tăcerii care s-a aşternut de atâta vreme peste şcolile noastre. Dar nu vă fie frică: vorbind – şi, mai ales vorbind deschis unii cu alţii – oamenii noştri vor învăţa şi să gândească. Respectaţi-le gândul şi cuvântul şi vă veţi sprijini de ele atunci când veţi da de greu. Faceţi din oamenii aceştia, care – cu toată “şmecheria” unora dintre ei – au fost doar perdanţii şi victimele “reformelor”; faceţi din ei actorii – şi acţionarii – “schimbării” pe care o veţi predica şi veţi vedea că, dincolo de apatie şi resemnare, încă mai mocneşte speranţa.

Două [...] modificări îmi vin în minte şi ambele se referă la începutul şcolii; mai exact la clasele primare, acolo unde – în bună măsură – se decide toată evoluţia ulterioară a copiilor. O spun ca profesor: rari sunt elevii/ studenţii care să supravieţuiacă şocului primilor şase ani de şcoală. Cei mai mulţi, la capătul acestui interval, şi-au pierdut interesul pentru orice le poate oferi şcoala, învaţă mecanic doar pentru examene şi se târăsc – ca fantome – în statisticile educaţiei. Primii 6 ani de şcoală i-au nenorocit (din păcate de multe ori) iremediabil. Ce se se întâmplă în aceşti şase ani? Copiii – care nu au nici un fel de apărare naturală faţă de presiunea instituţională – sunt comasaţi în formaţii industriale, obligaţi să înveţe (cel mai adesea mecanic) o groază de lucruri (cele mai multe inutile), în numele “performanţei” care aduce “punctaje” şcolilor (şi hrăneşte orgoliul bunicuţelor războinice ce văd în pupilul lor un mic Einstein). Iertaţi-mă, vă rog, dar pentru mine unul aproape tot ce se face în şcoală în acest interval e prost.

Mai întâi viziunea clasei ca hală de întreprindere socialistă căreia i se adresează şeful Biroului Organizaţiei de Bază şi unde sunt aduşi “muncitorii din toate secţiile”. Nu ştiu de ce s-a păstrat obiceiul claselor cu 30 de elevi (poate şi mai mulţi; pe vremea mea mergeau către 40). Luaţi unul din acele “planuri de lecţii” ce li se bagă pe gât învăţătorilor şi profesorilor, mergeţi într-o clasă de 30 de elevi şi încercaţi să vedeţi, d-voastră înşivă, dacă îi puteţi respecta toate “momentele”: să parcurgeţi catalogul, să-i ascultăţi pe câţiva, să le verificaţi caietele, să predaţi, să-i întrebaţi pentru a vedea ce au înţeles, să le ascultaţi întrebările etc. Pot fi făcute toate aceste lucruri în 50 de minute cu 30 de oameni? Şi dacă nu pot, de ce le cerem; de ce nu schimbăm ceva?

Nu putem avea clase de 12 – 15 elevi cu care să se lucreze, aşa cum se spune astăzi, “personalizat”? Şcoala nu e peroraţie în faţa mulţimilor, ci relaţie personală prin care ceva – fundamental uman – trece dintr-o minte într-alta şi dintr-un suflet într-altul. [...]. Rupeţi această “moştenire”, împărţiţi clasele într-un număr mic de elevi şi, în felul acesta, apropiaţi-i pe dascăli de ei şi pe ei de dascăli. Daţi-le bucuria de a fi împreună.
Apoi scoateţi din vocabularul claselor primare acest cuvânt otrăvit: “performanţă”.

Nu există şi nu poate exista nici o performanţă în primii ani ai şcolii. Şcoala de bază nu crează “elite”, ci o medie umană civilizată, din care – în faza studiilor avansate – se vor distinge cei mai vrednici. La finele celor patru ani elementari, orice elev trebuie să ştie să citească (fără să se bâlbâie şi fără să silabisească), să scrie citeţ (ducând fraza până la capăt şi punând punctuaţia acolo unde îi e locul) şi să socotească (până la valoarea maximă a bancnotei naţionale – restul poate să facă oricând pe telefon, dacă ştie ce are de căutat).

Simplificaţi progroamele noastre absurde – care cer mult peste ce poate nivelul de dezvoltare psihică a copilului; aruncaţi la gunoi manualele agramate, “caietele elevului” şi “culegerile” din care trăiesc armate de profitori. Cunoştinţele – la această vârstă – se cuvine să fie puţine, dar clare şi accentul să se pună pe înţelegerea lor de către fiecare elev. În fiecare dintre ei – că e dintr-un sat uitat de lume, dintr-o familie risipită, din neamul romilor sau dintre străinii aciuaţi pe la noi –, în fiecare, cum spunea poetul, “o lume-şi face încercarea” şi faţă de fiecare în parte (nu doar faţă de toţi, la grămadă) suntem datori. Atunci când un copil înţelege ceea ce i se explică, atunci când se bucură de ceea ce descoperă şi atunci când pleacă acasă – vorbind cu alţii de ceea ce a auzit – pentru a căuta mai mult, atunci în lumea noastră se aprinde o lumină. Iar atunci când cel mic nu înţelege povara ce-l striveşte (şi nici de ce e sortit strivirii), când se chirceşte sub pedeapsă şi se duce acasă umilit şi speriat de pustiul în care-l rătăcesc temele, atunci se stinge o lumină dintre noi.

Nu vă luaţi pe suflet acest păcat! Ne-am bătut atâta vreme joc de “viitorul nostru” în numele “curriculeor”, al “metodologiilor” şi – mai ales – al “performanţelor”, până când copiii noştri s-au închis în ei (şi între ei) şi nu ne mai aud nici măcar atunci când plângem. Lăsaţi “performanţele” pentru vârsta la care omul începe a-şi da măsura – în facultate, la studii avansate sau în meserie – şi oferiţi-le celor ce încep şcoala acele lucruri, puţine dar temeinice, care constituie, mai târziu, liantul memoriei şi al naţiunii. Folosirea cuvântului “performanţă” de care un responsabil al educaţiei (învăţător, profesor /universitar/, inspector, funcţionar al Ministerului şi ministrul însuşi) cu privire la şcoala primară ar trebui să constituie clauză de desfacere imediată a contractului de muncă.

Şi încă ceva: “evaluările” de tot soiul nu (mai) trebuie să fie o sperietoare.

Menirea lor nu e aceea de a ne aminti că avem “şefi” de care ne depinde viaţa, averea şi sănătatea şi nici că trebuie să falsificăm date, statistici şi hârtii, să minţim şi să ne umilim ca să mai obţinem o amânare (până la viitoarea “reacreditare”), ci aceea că – din când în când – se cuvine să înţelegem unde am ajuns, ca să ştim ce (şi cum) avem de făcut de aici înainte. Nu totul încape în statistici şi “raportări” şi, aş îndrăzni să spun, ceea ce nu încape e – de multe ori – mai important decât ceea ce se sedimentează acolo. Evaluările şi examenele nu au rostul de a crea “top”-uri, ci pe acela de a ne da măsura cât mai exactă a raportului dintre aspiraţiile şi posibilităţile noastre. La capătul lor, câteodată se cuvine să ne re-evaluăm posibilităţile, alteori aspiraţiile. Orice “evaluare” e, în aceeaşi măsură, despre evaluatori şi despre cei evaluaţi. Ba aş zice că ceea ce învaţă primii din întâlnirea lor cu ceilalţi e chiar mai important, pentru că e un exerciţiu al judecăţii care – graţie competenţei lor (dacă e să fie) – poate difuza în întreaga societate.

Domnule Ministru, şcoala nu e (doar) o instituţie, nu e (doar) o aglutinare de “curriculum-uri”, programe şi norme, nu e (doar) negocieri cu sindicatele; şcoala sunt poveştile bunicilor şi ale părinţilor, sunt cărţile copilăriei, e “Tovaraşa” educatoare, sunt colegii şi şotiile făcute cu ei, e bucuria primei izbânzi realizată cu propria minte, sunt profesorii din şcoli şi mai ales copiii cărora acestora le vorbesc. Poate că ceea ce am scris eu aici nu vă va ajuta prea mult; dar uitaţi-vă în ochii lor şi veţi şti ce aveţi de făcut!”.

Citește și