Sunt în versurile lui Puiu Răducan elemente elegiace, constatări „medico-sentimentale” consemnate cu precizie matematică. Sunt şi poezii din care reiese nostalgia omului care într-un moment al vieţii se gândeşte ce-a făcut cu ea şi ce-ar fi putut să facă, o poezie religioasă în oarecare măsură dar cu un final care strică toată construcţia.

Trec la reliefarea elementelor pozitive, care dau valoare incontestabilă volumului de versuri şi
remarc o secvenţă dintr-o poezie:
„Femeie frunză, în apus, / Sărut strivit sub tălpi de ploaie ‚ / Să îţi gust sânii daţi în pârg”

Poetul îşi idolatrizează iubita:
„Mirosul nopţii să-ţi culeg din păr / parfumu-ţi de dorinţă,
răsărit din şoapte / tu, cea mai frumoasă dintre flori”

Apoi vine cu propunerea:
„să te sărut divin, / când stai în faţa mea / de haina umbrei dezbrăcată.”

Mie nu mi-e deloc clar cum este un sărut divin şi cred că niciun alt muritor nu ştie. Sau, poate o fi unul?... „ De haina umbrei dezbrăcată” e un vers superb!

Puiu Răducan foloseşte „clişee” cu care suntem obişnuiţi, statul în gară şi aşteptarea care nu aduce nimic altceva decât...timp iremediabil pierdut:
„Tot stând în gară / pe cocoaşa timpului bătrân / să-mi număr anii”

Fiind vorba de „64” de ani de data aceasta, ne întristează supliciile la care se autosupune scriitorul şi ne bucurăm că aparatul cu care şi-a măsurat „durerea blândă” nu s-a dereglat când avea mult, poate mult mai mult de 145kg:
„De când ţin / cură de singurătate, / am ajuns la 145 kg / de durere blândă.”

Patru versuri din care ne mai dumirim cu una, alta, că în afară de cură de slăbire există şi cură de singurătate, că durerea, dacă-i blândă, se poate măsura în kg. Când trece la poezie, Puiu Răducan are idei interesante:
„adăp gura peniţei în călimara fierbinte, / să deşert apoi în oceanul colilor albe / steluţe aburinde”

Promite că va fi bine pentru omenire, şi asta datorită lui, despre care spune:
„Sunt un nor de gânduri reci / bătut de-un sadic vânt, / dar atins cu-n zâmbet,
Voi ploua pe pământ.../ tot zâmbete.”

Noi, ceilalţi, ştiind acum că totul va fi bine, să fim
„bucuroşi / de nevenirea răului!”

Scriitorul visează cu ochii deschişi, şi amintirile din ce în ce mai multe încep să doară:
„ies pe poarta amintirilor desuete, / din toamna vieţii, spre grădina viselor,
de unde mă întorc / spre dimineaţă /cu o suferinţă în plus.”

Tocmai când era sa oftez şi eu la unison cu poetul pentru trecerea anilor, unul câte unul, un vers mă face să mă scutur de orice urmă de melancolie:
„răstărn răspândaci albaştrii”

şi să (mă) întreb ce înseamnă „răstărn” şi de când se scrie „albaştrii”???

Lucrurile se mai îndreaptă întrucâtva cu versurile pline de dragoste:
„Stau la pânda / şi la umbra anilor / [...] / să-ţi împletesc cununa / florilor, / să îţi gust
Aroma nopţilor / şi să-ţi aşez / dimineţile / sub perna / din odaia păcatelor...”

O poezie cu întrebări interesante, plină de metafore, dar care se termină prost, e următoarea:

„De ce copaciii-mi aplaudă / simfonia tristeţii!? / [...] / De ce pasărea / vânturilor negre
nu-şi frânge zborul!? [...] / De-aia! / Zice Domnul...”

Dacă se voia o poezie religioasă, poetul putea (sau nu?) să pună în gura divinităţii un răspuns mai acătării, nu monosilabicul „de-aia”!!!

Poetul se roagă pentru noi, se roagă pentru el:
„Mă rog să gust din lapte / metaforă crudă!... / [...]
Mă rog să sorbiţi din ceşti / aceeaşi aromă aburindă / cu miresme de iubire”

O poezie foarte frumoasă, pe care o scriu în întregime, este aceasta:
„Pe sub salcâmul aplecat din Sudos, / noaptea s-a copt în oceanul de smoală.
Luna a adormit / în piscul stâlpului de telegraf, / dorul visează rufe-ntinse,
Dimineaţa se şterge la ochi, / soarele somnoros / îşi mângâie fruntea,
Râde şi se caţără în copaci. / Bună dimineaţa!”

Spuneam că ceva devine supărător prin prea multa lui repetare: este cuvântul „sân”, de care autorul face exces într-o cărticică de vreo 70 de pagini. Când am spus „cărticică”, revin la precizarea făcută la început, m-am referit strict la dimensiuni. Consemnarea celor 145 de kg la care a ajuns eroul din volumul de versuri sper că îmi dă dreptul să consemnez dimensiunile cărţii (înălţime: 18cm, lăţime: 13 cm şi grosime: 0,5cm).

Aşadar, cuvântul „sân” apare de 19 ori într-un volum subţire . Nu mi-am propus să număr, dar prea desa sa apariţie m-a determinat s-o fac. Posibil să-mi fi scăpat vreo câţiva la numărătoare. Frumosul element feminin apare alături de tot felul de atribute: sunt daţi în pârg, dezgoliţi, umbroşi, cârlionţaţi(!), durdulii, fierbinte (unul singur), bosumflaţi(?), catifelaţi, migdalaţi, au dulceaţă sau sunt dezveliţi.
Criticul şi istoricul literar Marian Barbu scria în 8 ianuarie 2011 în www.observatorul.com despre opera scriitorului Puiu Răducan:
„Autorele are patru tâsniri, desigur în afară, vizând: filosofia existentei, în general, dar si a sinelui (doar e persoana întâi!), iubirea (a nu se confunda cu dragostea, chiar dacă vine vorba de „sâni dezgoliti”!), nostalgiile cu precădere despre satul natal, căci
„Timpul / vrea şi pe mine / să mă curgă / printr-un robinet / în chiuveta slinoasă a oraşului, / acum / când deja sunt o tristeţe / reziduală / a vieţii de mucegai”.”

Apoi, după ce analizează alt volum al poetului vâlcean, Marian Barbu îşi încheia articolul cu aceste fraze:
„Înţelegem de ce educaţia poeţilor, peste timp, din Grecia va fi început. Iar ca să devină consacraţi, musai să-i fi întâlnit pe Platon si Aristotel! Din cele două volume prezentate, se vede că domnul Puiu Gheorghe Răducanu n-a ajuns încă la ei. Va mai fi vreme?!”

Întrebare care în 2016 este tot de actualitate...

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News

Citește și

Instructor auto-moto Sighet