Sorin Lavric scria pe această temă: „...selecţia dintre oameni se face pe baza unor înclinaţii pe care nu şi le pot schimba. Nu ne putem alege preferinţele, ci doar persoanele care corespund acestor preferinţe. Pe scurt, suntem „teleghidaţi“ de predispoziţiile firii noastre. [...] ...alegerile decisive din viaţa noastră – profesie, parteneri, gusturi – nu se bazează pe raţiune, ci pe afinităţi elective. Nu suntem liberi faţă de natura din noi, aceasta e concluzia″. (sursa: https://www.psychologies.ro/cronici/afinitati-elective-de-sorin-lavric-)

Trecerea de la „afinităţile″ elective ale elementelor chimice la relaţiile interumane făcută de scriitorul german nu trebuie să ne surprindă. El a fondat la Institutul din Jena un laborator de chimie, unde a participat la experienţe de laborator făcute de mari chimişti, cum ar fi binecunoscutul Jöns Berzelius.

Câteva cuvinte despre roman. Charlotte şi Eduard trăiesc bine. Au o proprietate întinsă, mai toată ziua n-au altă preocupare decât cum să modifice aspectul domeniului, adăugând construcţii noi, sau intervenind asupra naturii locului. Mai apar două personaje, căpitanul, prieten cu Eduard şi Ottilie.

Venirea căpitanului tulbură armonia dintre ei. Eduard şi Ottilie, un bărbat şi o femeie, ca oricare bărbat şi oricare femeie, gândesc şi acţionează diferit. Goethe, se exprimă sintetic: „Bărbaţii se gândesc mai mult la cazul par¬ticular, la prezent, şi aceasta pe bună dreptate, fiindcă ei sunt chemaţi să săvârşească, să acţioneze; femeile, dimpotrivă, cugetă mai mult asupra înlănţuirii dintre lucruri în viaţă, şi aceasta cu tot atâta dreptate, fiindcă soarta lor, soarta familiilor lor este legată de această înlănţuire şi fiindcă tocmai această coerenţă le este cerută″.

Cu siguranţă că „Afinităţile elective″ trebuie să fi surprins, prin titlu, atât la apariţie, cât şi pe cititorul de azi. Goethe s-a gândit la o formă elegantă în a rezolva problema. Acum, că deja ştim personajele romanului, putem aprecia francheţea de care dă dovadă Charlotte, care întreabă pe cei doi bărbaţi: „... întrucît nu vreau să vă depărtez prea mult de ceea ce vă interesează pentru moment, n-aţi fi dispuşi să mă învăţaţi, doar pe scurt, ce trebuie înţeles, de fapt, aici, prin afinităţi elective?″.

Charlotte, admirabil de sinceră, argumentează dorinţa ei de a se lămuri: „... ca să fiu sinceră, ceea ce mă interesează de fapt este înţelesul cuvântului, căci nimic nu te face mai ridi¬col în societate decât folosirea greşită a unui cuvânt străin, a unui termen de specialitate″.

Răspunzând, Eduard face analogia cu chimia. Uleiul, apa, mercurul, au „o unitate, o coeziune între părţile lor. Ele nu părăsesc această uniune decât prin forţă sau din alte cauze determinate. [...] Uneori ele se vor întâlni ca prieteni şi vechi cunoscuţi, care se apropie repede, se unesc fără a schimba nimic unul cu celălalt, aşa cum vinul se amestecă cu apa. In schimb, altele vor rămâne străine una lângă alta, fără a se uni câtuşi de puţin, nici chiar prin amestecare sau frecare mecanică; aşa cum uleiul şi apa, bine strecurate ca să se poată amesteca, se separă din nou într-o clipă″.

„ Afinităţile elective″, un roman în care se îmbină psihologia cu analogii din chimie, dragostea, cu amiciţia. („Ottilie nu renunţase la Eduard. Cum ar fi putut ea să renunţe, deşi Charlotte, cu destulă prudenţa şi împotriva propriei ei convingeri, socotea lucrul acesta realizat şi privea ca stabilit fap¬tul că între soţul ei şi Ottilie sînt posibile raporturi de calma amiciţie?″.

Între Eduard şi Charlotte afinitatea electivă (sau selectivă, pentru a folosi un sinonim mai lămuritor) se cam „diluează″ după venirea căpitanului. Înainte, lucrurile decurgeau cam aşa: „Eduard şi Charlotte petrecură o parte a nopţii cu tot felul de con¬versaţii şi glume, care fură cu atât mai libere cu cât, din neferi¬cire, nu porneau din toată inima. Dar când Eduard se deşteptă a doua zi cu capul pe pieptul soţiei sale, i se păru că zorile pătrun¬deau bănuitor pe fereastră şi că soarele lumina o nelegiuire;″.

Ottilie are un jurnal în care îşi notează gândurile, care sunt, câteodată, interesante şi demne de a ţine cont de ele. Unul dintre ele: „Cel ce vorbeşte multă vreme singur în faţa altora fără a-şi măguli auditorii trezeşte aversiune."

Şi o recenzie prea lungă poate trezi dacă nu aversiune, atunci cel puţin o stare de indiferenţă din partea celui care o citeşte. Aşadar, mă opresc aici.

Restul e...lectură!



Citește și