Tibi Oprea spune ȋn articolul sǎu cǎ Paolo Coelho
„este un bun povestaş, ȋnsǎ, din punct de vedere cugetǎtoriu, transmite lucruri mǎrunte.”

Eu ȋl admir pe Coelho pentru tocmai pentru acele lucruri mǎrunte pe care le transmite. Oare nu din lucruri mǎrunte e formatǎ viața noastrǎ? Nu este o sumǎ de amintiri, de iluzii şi de realizǎri? În articol, Tibi Oprea spune totuşi ceva frumos:
„Pentru noile ȋnceputuri avem nevoie de cǎrți, pentru cǎ, deschizȃnd o carte, deschizi un drum.”

Aşa este!

Bogdan Munteanu ȋl ia „ȋn vizor” pe scriitorul israelian Amos Oz. Aflǎm, printre altele, cǎ a luptat
„ȋn 73 ȋn rǎzboiul de la Yom Kippur”!

Întȃi de toate Yom Kippur este o importantǎ sǎrbǎtoare religioasǎ, care ȋnseamnǎ Ziua Ispășirii, nicidecum o localitate! Prepoziția „la” schimbǎ tot sensul segmentului de frazǎ din care am citat. Corect, normal, ar fi fost ȋn rǎzboiul din 73, ȋn timpul sǎrbǎtorii de Yom Kippur.

Ilinca Damian e revoltatǎ ȋmpotriva profesorilor de romȃnǎ. Drept urmare, are mai multe capitole ȋn cartea de fațǎ puse sub titlul generic:
„Tu, profule de romȃnǎ, nu-mi bǎga pe gȃt comentarii despre nimic”

Ilinca zice aşa:
„Cȃt despre cititul de plǎcere, nu cred cǎ a ȋnceput nimeni(?) sǎ citeascǎ şi instant a simțit o plǎcere nebǎnuitǎ ȋntre filele unui roman precum gloriosul „Ultima noapte de dragoste, ȋntȃia noapte de rǎzboi”.”

Roman ȋn care, dupǎ pǎrerea comentatoarei,
„ nu prea se lǎmureşte nimeni care fu primul, dragostea sau rǎzboiul.”

În loc de „ nu cred cǎ a ȋnceput nimeni” , trebuia scris (şi gȃndit(!)) nu cred cǎ a ȋnceput cineva. O mai informez pe autoare cǎ, surprinzǎtor, sunt romane care ȋl „prind” pe cititor de la primele rȃnduri. Exemplele pe care le-aş putea da sunt multe. Mǎ limitez la ceva citit de curȃnd: „Harun şi marea de poveşti” de Salman Rushdie. Problema ȋntȃietǎții ȋn roman, a dragostei sau a rǎzboiului, e doar un exercițiu de sinceritate fǎcut de autoarea comentariului. Din roman, chiar din titlul sǎu, ordinea evenimentelor e foarte clarǎ. Mai mult, oriunde ȋn lume ȋntȃi e dragoste, se nasc viitorii combatanți şi apoi ȋncep rǎzboaiele. E logic...
Tot referitor la excepționala operǎ literarǎ a lui Camil Petrescu, Ilinca Damian spune:
„...mi s-a pǎrut cǎ partea cu cǎsnicia lui Ştefan e superficialǎ şi plinǎ de idei preconcepute şi m-a enervat teribil.”

Cǎsnicia lui Ştefan Gheorghidiu e prezentatǎ intenționat de autor ca fiind superficialǎ. Este o cǎsnicie cu idei preconcepute sau „idei fixe”, cum se mai spune. De ce s-a enervat autoarea studiului, n-am nicio idee. Oricum, starea de enervare a dispǎrut cȃnd a citit partea a doua a romanului, cea despre rǎzboi. Sigur, Ilinca are pȃnǎ la urmǎ dreptate cȃnd cere profesorilor de romȃnǎ sǎ dea amǎnunte (nici nu mi-am imaginat cǎ nu dau!) din viețile scriitorilor şi a ȋntȃmplǎrilor care i-au inspirat ȋn operele lor.

Ilinca Damian nu ȋnțelege de ce autorul romanului „plictiseşte” cititorul cu insipida poveste de dragoste, pentru a prezenta apoi realitǎțile atȃt de teribile ale rǎzboiului. Pentru a arǎta cȃt de dependent e omul – zic eu- de lumea ȋn care trǎieşte şi cǎreia trebuie sǎ i se adpteze. Nimeni n-a vrut rǎzboiul, nimeni nu vrea rǎzboi, dar niciodatǎ nu suntem ȋntrebați dacǎ dorim sǎ participǎm la el. Viața normalǎ a unui om se poate schimba extrem de repede, şi asta nu din vina sau din dorința lui...Pȃnǎ la urmǎ, constat cǎ pentru autoarea articolului profesorul de romȃnǎ trebuie sǎ fie un fel de furnizor de informații:
„...zi-mi ce alte popoare au fǎcut literaturǎ inspiratǎ de rǎzboi.”

Rǎspund eu, deşi nu-s prof. de romȃnǎ, dȃnd cȃteva titluri pe care Ilinca le-ar fi putut descoperi singurǎ, fǎrǎ ȋndrumǎri din partea cuiva: „Rǎzboi şi pace”, „Rǎzboiul sfȃrşitului lumii”, „Pe aripile vȃntului”, „Pentru cine bat clopotele”, „Spartacus”. În toate e rǎzboi, bǎtǎlie şi mai multǎ sau mai puținǎ dragoste.

În partea a doua a eseului „Tu, profule de romȃnǎ...”, Ilinca Damian comenteazǎ romanul „Ion” al lui Liviu Rebreanu şi mǎrturiseşte cǎ dupǎ ce l-a citit a devenit mai atentǎ cu ce se ȋntȃmplǎ ȋn jurul ei, cǎ
„ȋncearcǎ sǎ nu omoare pe nimeni pentru o palmǎ de pǎmȃnt, nici sǎ mǎ las zdrobitǎ de o dragoste obsesivǎ. La propriu şi la figurat”

Toate bune şi la locul lor, dar de ce trebuia scris „la propriu şi la figurat” e mai greu de acceptat. Dacǎ iau doar partea a doua a frazei („nici sǎ mǎ las zdrobitǎ de o dragoste obsesivǎ”), partea cu zdrobitul la figurat e o situație limpede. Dragoste sufocantǎ sǎ nu fie! Dar la propriu?...Sunt total de acord cu Ilinca Damian care spune, ȋn ȋncheierea articolului, cǎ
„şcoala nu ar trebui sa fie un joc cretin, ȋn care sǎ obținem punctaje şi sǎ promovǎm.[...]. Elevii ar trebui sǎ fie motivați sǎ citeascǎ pentru plǎcerea lecturii, pentru cǎ poate vor ȋnvǎța ceva din ce citesc acolo şi poate ȋi va face mai buni[...].”

Ioana Vighi dǎ dovadǎ de sinceritate şi pune articolului titlul „Cum orele de romȃnǎ mi-au ucis plǎcerea lecturii”. O ȋntȃmplare cu profesoara de romȃnǎ e inspirația care s-a materializat ȋn cele patru pagini pe care le-am gǎsit ȋn carte. Îmi place cum scrie autoarea:
„Profa, cu o autoritate de cǎlǎu conştient cǎ face binele lumii[...]”

...apoi continuǎ firul ȋntȃmplǎrii. Pot fi de acord cǎ la şcoala unde a ȋnvǎțat
„nimeni nu era ȋntrebat niciodatǎ ce gȃndeşte.”

Dar nu pot ȋnțelege urmǎtoarea frazǎ care se doreşte a fi adevǎrul absolut:
„oricum, cui ȋi pǎsa ce credea un copil despre Eminescu, cȃnd atȃția mari gȃnditori şi-au irosit viețile ȋncercȃnd sǎ-l ȋnțeleagǎ?”

A spune despre cei cȃțiva eminescologi ai țǎrii cǎ şi-au irosit viețile cercetȃnd vasta operǎ a lui Eminescu ȋnseamnǎ sǎ nu ȋnțelegi rostul vieții subordonatǎ unui ideal, un ideal al frumosului şi al armoniei sublime ȋn versuri, al profundelor idei filosofice din prozǎ. Dar, nu toți gȃndim la fel. Nu toți gȃndim...Încǎ un fragment din articol, cu o greşealǎ pe care vreau s-o pun pe seama tehnoredactǎrii grǎbite:
„Dacǎ nu ți-era fricǎ de profesori, erai un obraznic [...].”

Sigur cǎ autoarea articolului ştie cǎ scrierea corectǎ a textului este: dacǎ nu-ți era fricǎ de profesori, etc.,etc.

Alexandra-Georgiana Andrei e tȃnǎrǎ. Deduc asta din angajamentul pe care şi-l face de a continua sǎ citeascǎ şi la vȃrsta ȋnaintatǎ(?) de 56 de ani:
„Nici mǎcar cȃnd o sǎ am 56 de ani, 15 pisici şi cȃnd o sǎ-mi vopsesc pǎrul ȋn mov ȋntr-o crizǎ de identitate, n-o sǎ-mi fac mea culpa pentru cǎ voi fi citit luni sau ani, cumulat.”

Alexandra-Georgiana se joacǎ cu cifrele şi cu anii la care poate ajunge un om. O atenționez cǎ va ajunge (şi-i doresc asta!) şi ea la „ȋnaintata” vȃrstǎ de 56 de ani şi dacǎ va reciti fragmentul al cǎrei autoare este, va ȋnțelege mai multe lucruri. Va avea atunci destul de multǎ energie sau plǎcere pentru a continua sǎ citeascǎ. N-am cunoştințǎ ca un om bǎtrȃn (cam greu de definit noțiunea...) sǎ abandoneze cititul din cauza vȃrstei ȋnaintate. Doar boala sau problemele mari cu vederea l-ar putea determina sǎ se lase de aceastǎ plǎcere. Sunt oameni care pe mǎsurǎ ce ȋmbǎtrȃnesc se „defecteazǎ” şi adunǎ prin casǎ fel de fel de lucruri inutile. Cele 15 pisici pot fi un exemplu. Pǎrul mov pe care-l au unele doamnele mai vȃrstnice nu ȋnseamnǎ o crizǎ de identitate! Vopsitul pǎrului este o cochetǎrie specific femininǎ (pe care o admir fǎrǎ rezerve!), iar culoarea mov prinde mai bine pe pǎrul alb. Cine nu vrea sǎ aibǎ la...56 de ani pǎr alb are de ales ȋntre a-l vopsi, a rǎmȃne fǎrǎ el, sau sǎ treacǎ ȋn alt univers de tȃnǎrǎ. Ultima variantǎ nu cred sǎ convinǎ cuiva.

Dan Iancu urcǎ poezia pe un piedestal şi ne ȋnvațǎ cum s-o citim, sau cum s-o auzim. Autorul poeziei (la modul general)
„... ne aratǎ, ne dezvǎluie, ne introduce pe o poartǎ a lui ȋntr-o lume uşor oblicǎ fațǎ de rectilinia viațǎ de zi cu zi. Dacǎ ne-ar spune, ar fi un partener de discuție silnicǎ la crȃşma din colț sau crainic de televiziune[...].”

La crȃşmǎ, indiferent dacǎ-i ȋn colț sau nu, discuțiile nu sunt niciodatǎ, absolut niciodatǎ silnice, adicǎ forțate, impuse de cineva din afarǎ. Limbile mesenilor se dezleagǎ imediat ce au un pahar plin ȋn fațǎ. Nu mai vorbesc de apetitul lingvistic dupǎ ce paharele sunt golite...În general, e de apreciat pledoaria fǎcutǎ de Dan Iancu poeziei, dar, totul se duce definitiv de rȃpǎ cȃnd, dupǎ ce citim cǎ ȋn modernismul poetic intrǎ şi cuvintele vulgare, articolul avȃnd destule exemple aproape explicite, zice autorul,
„tot vei avea o tresǎrire ȋn tine mai durǎ decȃt leorpǎiala manelistǎ a rimelor pǎunesciene. Şi nu numai ale lui.”

Constatarea aceasta spune tot despre autorul ei... Adrian Pǎunescu e un mare poet romȃn. A argumenta afirmația aici ar fi o blasfemie avȃnd ȋn vedere contextul...

Interesantǎ este intervenția lui Tibi Oprea, care spune cǎ un psihiatru din Ţara Galilor recomandǎ terapia prin citit. Drept urmare, Serviciul Național de Sǎnǎtate din Anglia a aprobat ca medicii sǎ recomande „cǎrți pe bazǎ de rețetǎ”, iar bolnavul, ȋn loc sǎ meargǎ la farmacie, merge la bibliotecǎ pentru a gǎsi cartea prescrisǎ. Nimic nelalocul ei cu aceastǎ idee. Sunt cǎrți atȃt de interesante cǎ te fac sǎ uiți cu totul de propria persoanǎ.

Ioana Vighi are un articol despre relația apropiatǎ dintre Simone de Beauvoir şi Jean-Paul Sartre. Citesc urmǎtorul fragment:
„Se spune cǎ nu au renunțat niciodatǎ la politețurile şi respectul adresabilitǎții, vorbindu-şi cu „dumneavoastrǎ”[...].”

Pentru cǎ aud de multe ori vorbindu-se despre pronumele personale „tu”-respectiv „vous” ȋn francezǎ, cu variantele ȋn limba romȃnǎ „tu”-respectiv „dumneavoastrǎ”, m-am interesat de pe un site francez http://www.psychologies.com/Moi/Moi-et-les-autres/Relationnel/Articles-et-Dossiers/Et-si-on-se-tutoyait/4Le-tu-amoureux#4
şi am gǎsit ceva interesant. Celebra frazǎ „tu as de beaux yeux, tu sais” pulverizeazǎ distanța dintre ȋndrǎgostiți. Cȃnd douǎ persoane devin apropiate, trec de la „vous” la „tu”. Dar, zice site-ul de unde am luat informația, existǎ un „vous” erotic! Se dau expresii lǎmuritoare ȋn acest sens: „J ai envie de vous” are ȋnțelesul „comme la première fois” (la fel ca prima datǎ), sau „Faites de moi votre esclave !” (fǎ din mine sclava ta). Acelaşi site face o precizare importantǎ: cȃnd ruptura este inevitabilǎ, Patricia Kass cȃntǎ „je te dis vous” (ȋti spun dumneavoastrǎ).
Concluzia: chiar dacǎ Jean-Paul şi Simone ȋşi vorbeau cu „vous”, erau, fǎrǎ ȋndoialǎ, cȃt se poate de apropiați...Lucrul acesta e teribil de bine surprins de Ioana Vighi la sfȃrşitul articolului, unde spune cǎ din jurnalul lǎsat de Simone reiese
„suferința mutǎ şi demnǎ a unei femei care a iubit toatǎ viața un singur bǎrbat şi care a ȋnțeles, dintr-o afecțiune şi o rǎbdare fǎrǎ limite, libertinajul sǎu.”

Adicǎ „libertinajul lui”.

Cel mai „extravagant” articol este scris de Anca Elena Zaharia ,care spune despre ea ȋnsǎşi nişte lucruri cam greu de crezut. Cel puțin eu n-am auzit şi n-am citit despre nimeni care sǎ aibǎ o asemenea vioiciune şi agerime a minții. Vǎ rog sǎ citiți cu atenție şi cu admirație:
„Am ȋnvǎțat sǎ scriu şi sǎ citesc la vȃrsta de doi ani. La trei, deja ȋmi citeam singurǎ. [...]. Pe la vreo patru-cinci ani mǎ delectasem cu toatǎ seria Karl May. Pe la cinci-şase cu seria Jules Vene[...]”

O cǎutare pe Google şi apare informația cǎ pȃnǎ ȋn 1975 au apǎrut 23 de cǎrți ale lui Karl May ȋn limba romȃnǎ. Presupun cǎ dupǎ 1990 Anca Elena Zaharia a citit şi altceva. Jules Verne are peste 50 de romane ȋn limba romȃnǎ. Restul e admirație...

Admirație pentru Anca Elena Zaharia şi pentru tot ce-am gǎsit ȋn multe pagini ale acestei cǎrți.

Sǎ nu uit: dumneavoastrǎ ce citeați la vȃrsta de doi ani?

Citește și