Poveştile ne formeazӑ, ne modeleazӑ caracterele de mici, din momentul când le auzim, citite sau spuse de pӑrinţi, de bunici. Din „Basmele popoarelor Asiei” mi-a citit şi mie, tatӑl meu, înainte de a merge la şcoalӑ. Viaţa e plinӑ de frumoase surprize. Fiica mea mi-a fӑcut rost de aceastӑ minunatӑ carte, pe care am citit-o acum cu evidentӑ nostalgie, cu interesul adultului de azi de a descoperi şi alte faţete ale poveştilor pe care asiaticii le spun copiilor lor.

Cartea aceasta e preţioasӑ din mai multe puncte de vedere. Aflӑm cum se trӑia în ţӑrile Asiei pânӑ acum – sӑ zicem – o sutӑ de ani, poate mai puţin. Mâncarea zilnicӑ era lipia fӑcutӑ din tӑrâţe - pentru sӑraci - şi din orez pentru bogaţi. O culme a îndestulӑrii – aflӑm dint-o poveste indonezianӑ – este a avea pe masӑ cozonac sau dulceaţӑ.

Încep comentariul meu cu câteva consideraţii despre poveştile birmane, care insuflӑ ideea cӑ omul bun poate câştiga o luptӑ contra omului rӑu, chiar folosindu-se de arme inferioare, de exemplu, din lemn.

Suntem „înştiinţaţi” cӑ barza stӑ într-un picior pentru ca vânӑtorii sӑ nu ştie cӑ-i pasӑre („Omul ştia bine cӑ toate pӑsӑrile au câte douӑ picioare. Dar fӑptura aceea neobişnuitӑ avea doar unul. Şi, chibzuind atunci cӑ n-are în faţӑ o pasӑre, ci cine ştie ce altӑ vieţuitoare neştiutӑ, omul nu se atingea de barzӑ”.)

Mai descoperim din cartea aceasta de poveşti cӑ isteţul, chiar fӑrӑ calitӑţi fizice – melcul de exemplu - , poate învinge la...alergare calul. („Degeaba! Nu învinge cel cu picioare bune, învinge cine are un cap bun!”).

O poveste simpaticӑ este „Cum i s-a cӑutat şorecuţei un mire”, din care putem sӑ ne reconfirmӑm pӑrerea cӑ fiecare are locul lui în Univers şi cӑ fiecare îl vede pe cel din specia lui superior oricӑrei alteia.

În frumoasele basme asiatice înţelepciunea învinge forţa. Reuşeşte sӑ facӑ aceasta iepurele, în disputa cu leul. Tot iepurele, fricos cum îl ştim, se transformӑ radical (într-o poveste vietnamezӑ) şi-l sperie pe tigru. Şi la ei, la fel ca la noi, vulpea e cea şireatӑ, doar cӑ la noi pӑcӑleşte ursul, la vietnamezi îl pӑcӑleşte pe tigru. Într- o poveste indianӑ, şacalul e cel care-l pӑcӑleşte pe tigru.

Nu doar între animale sunt pӑţanii nostime, dar cu tâlc. Oamenii simpli, dar isteţi, buni, înving întotdeauna când au de-a face cu oamenii rӑi, care, invariabil pe deasupra, sunt şi bogaţi. În basmele vietnameze poate fi vorba despre orgoliul care degradeazӑ („Mandarinul – purcel”), despre isteţimea calfei care-şi pedepseste stӑpânul care-i mӑnâncӑ din sӑrӑcӑcioasa-i mâncare, sau despre un bogӑtaş lacom pӑcӑlit de un sӑrac isteţ („Bogӑtanul pӑcӑlit”). Povestea comicӑ „Logodnicul prostӑnac”, ne aratӑ cât de neinspirat poate fi excesul de zel câteodatӑ.

Basmele indiene ne aratӑ cӑ lӑcomia poate fi fatalӑ („Cӑmӑtarul pedepsit”), cӑ prea multӑ visare stricӑ („Oala scufundatӑ”). Interesant e cӑ întotdeauna, în poveştile acestea judecӑtorul e drept, imparţial, nu ţine partea celor bogaţi, dacӑ nu e cazul. Binele învinge întotdeauna, iar cel ce gândeşte rӑu e pedepsit de animalele pӑdurii.

Alte poveşti atacӑ universalul conflict între prostie şi isteţime („Capra prefӑcutӑ-n vârcolac”) sau „Neguţӑtorul şi tinichigiul”, care se terminӑ cu un proverb oricând şi oriunde valabil: „Pe prost nici aurul nu-l ajutӑ, în vreme ce înţeleptul alungӑ nenorocirea şi fӑrӑ aur!”.

Fiind vorba de India, iatӑ cum e descrisӑ o vacӑ ...zburӑtoare, care fӑcea naveta Lunӑ-Pӑmânt: „...o vacӑ mare, albӑ ca laptele. [...] Şi atât de frumoasӑ era vaca, încât Nanavati nu-şi putea lua ochii de la ea”.

Mai stӑrui puţin la povestea aceasta cu vaca şi trebuie sӑ precizez cӑ locuitorii de pe Lunӑ sunt recunoscӑtori lui Nanavati c-a ajuns şi pe la ei, aducând cu sine toate mirosurile de flori, locuitorii de pe satelitul natural al Pӑmântului neavând norocul unor asemenea diversitӑţi olfactive. Mircea Eliade în cartea sa „India”, descrie astfel plӑcutele miresme din regiune:
„Mireasma junglei pluteşte zeci de kilometri dincolo de ţărmurile calde, pe deasupra apelor. Şi e o mireasmă ce te tulbură, te ameţeşte, pe care nu ştii cu ce s-o identifici, nu ştii unde s-o cauţi, care te izbeşte neîncetat în plină faţă, ca un vânt înfierbântat şi mângâietor”.

Povestea indianӑ „Pӑsӑrarul cel isteţ” pare a se potrivi de minune celor care conduc destinele României astӑzi. Nişte pӑsӑri sunt prinse de pӑsӑrar cu o plasӑ, dar ele zboarӑ, cu plasӑ cu tot. La lӑsarea serii, fiecare pasӑre doreşte sӑ doarmӑ în alt loc. Plasa cu ele înӑuntru ajunge din nou pe pӑmânt, iar pӑsӑrarul a avut parte, pânӑ la urmӑ, de o vânӑtoare foarte eficientӑ. La noi, fiecare (i)responsabil politic trage în altӑ parte; nu se cunosc, nu-şi vorbesc şi consecinţele se vӑd. România se scufundӑ, ei (şi ele!) fac greşeli gramaticale, unul citeşte câteva pagini în câteva sӑptӑmâni, altul gândeşte mai greu... Tot indienii spun cӑ „Ştiinţa pentru prost e ca lumina lӑmpii pentru orb!”

Cine citeşte „Cu ce seamӑnӑ elefantul” se poate uşor gândi cӑ adevӑrul poate avea mai multe feţe. Patru orbi au pӑreri diferite despre elefant, în funcţie de zona pe care pot s-o simtӑ atingându-l.

O fiinţӑ rea, puternicӑ, mare şi aproape invincibilӑ, îi spune viteazului venit s-o înfrunte: „O singurӑ sӑgeatӑ mӑ poate rӑpune, dar e-n mâna unui cerşetor de pe insula Madagascar”. Se vede treaba cӑ acolo a fost bine şi ieri, e bine – pentru unii - şi azi...

Remarc la basmele indoneziene concordanţa între aspectul fizic şi caracter („Daud crescuse vânjos, frumos şi bun, dar Sapilah avea picioarele strâmbe, era neîndemânatic şi rӑu”).

Cultura popularӑ asiaticӑ (indonezianӑ în acest caz), ţine cont de poziţia astrelor pentru a face evenimente fundamentale din viaţӑ: „Peste şase sӑptӑmâni, atunci când pe cer stelele se vor afla prielnic aşezate, te vei cӑsӑtori cu fiica mea – i-a spus rajahul”.

Altӑ temӑ comunӑ cu basmele noastre este cӑutarea vieţii vesnice şi rӑspunsul la dilema dacӑ-i bine, dacӑ nu-i bine. „Împӑratul Suleiman cel înţelept” ar putea câştiga veşnicia, dar, deşi un oştean şi un negustor îl încurajeazӑ sӑ devinӑ nemuritor, un om mai simplu, dar se vede treaba mai înţelept, un ţӑran, îi explicӑ riscurile la care s-ar supune dacӑ ar face-o.

Basmele chinezeşti sunt pline de pilde mobilizatoare („...cel cӑruia munca nu-i aduce mulţumire nu va face nicicând un lucru de ispravӑ”) şi au un evident iz patriotic. „Clopotul” se încheie cu fraza:„ glasul celor ce mor pentru fericirea pӑmântului lor rӑsunӑ veşnic în inima poporului.”

În basmele asiatice existӑ un sfӑtuitor bӑtrân, înţelept, care trӑieşte izolat de restul lumii, de multe ori în peşteri. Omul bun, dornic sӑ-şi ajute semenii aflaţi în neputinţӑ, trece prin grele etape de încercӑri pânӑ sӑ dea ochi cu învӑţatul atotştiutor. Eroul e binevoitor cu toatӑ lumea, dar uitӑ de el însuşi. Aşa face şi Huan Siao, în povestea cu acelaşi nume.

„Iepurele biruitor” e, într-un fel, varianta chinezeascӑ la binecunoscuta poveste „Ursul pӑcӑlit de vulpe”, doar cӑ de data aceasta pӑcӑliţi sunt lupul, vulpea şi maimuţa.

Citind ce-şi doreşte Kenzo, un personaj principal dintr-o poveste japonezӑ, e simplu de constatat de ce românii nu sunt japonezi (în mentalitate, desigur): „Doresc ca toţi japonezii sӑ fie înţelepţi, sӑnӑtoşi şi cinstiţi, doresc sӑ-i vӑd dobândind bunuri, vitejie, cunoştinţe şi voie bunӑ” – aceasta-i cea mai mare dorinţӑ a eroului. Acelaşi Kenzo spune: „Cât trӑiesc, nu mӑ lepӑd de visul de a-mi ferici poporul”.

Dupӑ ce se luptӑ cu forţele rӑului, Kenzo intrӑ în posesia unei lӑdiţe în care erau Înţelepciunea, Sӑnӑtatea, Averea, Vitejia, Ştiinţa şi Voia Bunӑ. Voinicul japonez deschide lӑdiţa şi toate cele enumerate mai înainte se împrӑştie prin toatӑ Japonia.

Povestea se încheie cu precizarea cӑ aceste binefaceri pot fi dobândite şi în zilele noastre, doar de „cel ce nu se gândeşte la el însuşi, ci se îngrijeşte numai de bunӑstarea şi fericirea poporului sӑu”.

Şi poporul japonez este în cӑutarea tinereţii veşnice. Existӑ un evantai (nici nu puteam sӑ mӑ gândesc la altceva!) care are aceastӑ putere miraculoasӑ.

O altӑ poveste cu tâlc este „Omul cu un singur ochi şi omul cu doi ochi” şi o concluzie general valabilӑ: cine sapӑ groapa altuia...

De observat cӑ şi pentru japonezi cine-i rӑu e şi urât („Iar tatӑl s-a cӑsӑtorit peste un an cu o vecinӑ rea şi urâtӑ”). Acum, mӑ gândesc eu, comoditatea nu pare a fi întotdeauna cea mai fericitӑ alegere. Sigur, vecina, prin natura lucrurilor, era aproape, deci efortul deplasӑrii a fost minim, dar cu ce preţ...

Tot în povestea din care am citat mai înainte, poveste care se cheamӑ „Fetiţa, ţiparul şi maimuţa”, cititorul poate descoperi la ce duce lipsa de logicӑ. Ce gândeşte vecina cea rea şi – evident – urâtӑ: „Dacӑ mӑnânci plӑcinte otrӑvite şi bei din izvorul din pӑdure rӑmâi în viaţӑ şi ajungi bogat”. Trecând la fapte, pӑţeşte cu totul altceva...

Aflӑm din povestea „Viteazul Issimbosi” cӑ pentru un curajos ca Issimbosi, care în japonezӑ înseamnӑ „bӑieţel cât degetul”, dimensiunile liliputane nu împiedicӑ deloc faptele de vitejie. Chiar e simpatic acest micuţ personaj care se înarmeazӑ şi pleacӑ de-acasӑ: „Dintr-un ac şi-a fӑcut o spadӑ, dintr-un fir de pai - teaca, dintr-o coajӑ de nucӑ – luntrea, dintr-un beţişor din cele cu care se mӑnâncӑ orezul – vâsla”.

Din nou iese în evidenţӑ spontaneitatea şi inteligenţa sӑracului, care ştie sӑ dea replica cea mai bunӑ bogatului lacom, cum se întâmplӑ în „Doi vecini”. Bogatul, care deţinea o pescӑrie, pretinde ca sӑracul, vecin cu el, sӑ-i plӑteascӑ nişte bani pentru mirosul de peşte care ajunge şi pe la nӑrile sӑracului. Acesta din urmӑ îi plӑteşte într-un mod extrem de ingenios: pune într-o ceaşcӑ vreo doi bӑnuţi şi începe s-o scuture. La taxa pentru miros i-a plӑtit nesӑtulului bogat cu...sunet de bani!

Pentru coreeni, cuvântul dat e un legӑmânt sfânt: „mai degrabӑ întorci din drum o sӑgeatӑ, decât cuvintele rostite”. Şi m-am bucurat cӑ la noi e tot aşa(?), mai ales în politicӑ, în promisiunile electorale...

Apoi, poate fi observatӑ seculara „prietenie” dintre coreeni şi japonezi. „Samuraii fuseserӑ viteji cât nu pӑtrunsese nimeni în cetate. Dar când cetatea n-a mai fost împrejmuitӑ de ţepi, s-au dat îndatӑ prinşi în mâinile ostaşilor coreeni”.

Sunt şi expresii fermecӑtoare în aceastӑ carte. Desigur, meritul deplin revine traducӑtorilor, Vladimir Colin şi Radu Maier. În povestea „Robul oglinzilor”, mi-a plӑcut chiar propoziţia de început: „Asta nu s-a petrecut acum, ci în cӑrunta vreme”.

Şi la coreeni sӑracii sunt mai deştepţi decât suspuşii lor, sunt mai deştepţi decât împӑratul Japoniei. Copiii lor sunt educaţi cӑ învӑţarea trebuie sӑ fie pe primul plan, indiferent de ce fel de sacrificii ar fi necesare.

Nici poporul mongol nu are altӑ mentalitate. De mici, prin poveşti, copiii mongoli sunt educaţi sӑ se gândeascӑ mai mult la ceilalţi decât la ei înşişi. În „Omul nu se naşte pentru sine” e vorba chiar despre aşa ceva. Ca orice poveste, şi aceasta se terminӑ cu bine, dar şi cu imperativa îndrumare: „Gândiţi-vӑ şi la alţii şi vӑ va fi bine şi vouӑ!”.

Existӑ diferenţe evidente de mentalitate între poveştile românilor şi cele ale mongolilor. Damdin, un bӑiat sӑrac, e trimis de-acasӑ de taicӑ-su: „Pleacӑ din iurtӑ şi-nvaţӑ de la oameni cum se cuvine sӑ te porţi”. Doar cӑ Damdin învaţӑ altceva: sӑ cânte la hurӑ (o vioarӑ cu douӑ strune). Reproşul tatӑlui mi se pare cӑ ne-ar putea pune pe gânduri...
„Alţi pӑrinţi au copii care ştiu sӑ ducӑ vitele la pӑscut, sӑ cӑlӑreascӑ, şi tu atâta ştii: sӑ cânţi din hurӑ! La ce-i bunӑ treaba asta?”.

Si pentru cӑ şi recenzia de faţӑ are nevoie de un final, închei cu un sfat cӑtre cititorii acestor rânduri, sfat pe care l-am preluat mot-a-mot tot din „Damdin cântӑreţul”: „Nu muri înainte de ceasul morţii şi nu te întrista înainte de sosirea tristeţii”.

...cӑ, oricum vin amândouӑ, pe rând...

Citește și