Facem cunoştinţă cu multe dintre personaje încă de la prima pagină a cărţii, într-un…necrolog scris pentru Mario, care urmează să fie înmormântat.
Carmen, soţia lui Mario rămâne singură, peste noapte, timp de cinci ore, cu soţul decedat, şi discută cu el ca şi cum ar fi viu. Îi reproşează multe din faptele lui, îl critică pentru detaşarea faţӑ de trebuinţele obişnuite ale casei, îl critică pentru faptul că n-a fost niciodată ca restul societăţii, cu aceleaşi aspiraţii şi împliniri. Citind cartea, înţelegem că lumea diferă prin limbile vorbite, dar mentalităţile sunt aceleaşi, oriunde. Monologul soţiei pleacă de la un text de câteva rânduri din fiecare capitol al Bibliei pe care o citea Mario şi pe care acesta le-a subliniat, dându-le, astfel, o semnificaţie mai mare pentru el. Carmen are multe de reproşat celui cu care a convieţuit mai mult de douăzeci de ani şi pe care l-a iubit… Nu uită să-i spună de foarte multe ori “iubitule”, “dragă” sau altfel de cuvinte de mângâiere.

Prezentarea condoleanţelor e o bună ocazie pentru autor de a face nişte remarci interesante. Sunt multe momente în viaţă când suntem îngrozitor de falşi.
“…îşi încrucişau studiat capetele, întâi la stânga, apoi la dreapta, sărutând aerul şi poate vreun fir de păr răvăşit, astfel că şi una, şi cealaltă, simţeau doar zgomotul sărutărilor, nu şi căldura lor.”

Cumnata lui Mario, Encarna, e îndurerată mai mult decât ar fi cazul şi joacă scena durerii cu multă pricepere. Carmen ştia că între soţul ei şi cumnată a fost o apropiere care a depăşit limitele.
“Ai văzut scena de ieri, iubitule!, n-ai să-mi spui că e reacţia firească a unei cumnate, iar eu, intimidată, păream o femeie fără sentimente.”

Soţia nu-l iartă pe Mario că n-au şi ei o maşină.
“ N-ai să înţelegi niciodată, dar o femeie se simte umilită că toate prietenele ei merg cu maşina şi ea pe jos.”

Mario, profesor la un liceu, a preferat să meargă cu bicicleta în locul maşinii.
“…tu, de când ne-am cunoscut, ai avut gusturi proletare, ia să-mi spui cui naiba îi mai dă prin minte să se ducă la liceu pe bicicletă?”

Mario, un bӑrbat oarecare, pe care soţia sa l-a iubit...
“Transi mă tot intreba, “ ce vezi la pricăjitul ăsta?” şi ştii ce vedeam Mario, vrei să ştii? Ei bine, un tânăr foarte slab, înfometat de dragoste, ca să vezi, cu ochii trişti şi tocurile scâlciate, că faci praf încălţămintea, dragă, nu-s pantofi care să reziste[…].”,

care avea, la început, o insistenţă plină de speranţă în modul cum îşi privea de-aproape prietena, devenită mai apoi soţie.
“Când s-a sfârşit războiul, la început mă priveai stăruitor la cinema, de mă şi miram, “oare oi fi având ceva pe faţă?”, dar într-o bună zi ţi-ai pus ochelarii şi gata, s-a terminat, nici că te-ai mai uitat.”

Discuţiile dintre Mario şi Carmen n-au ajuns niciodată la o anumită profunzime a dialogului.
“…dragul meu Mario , conversaţii serioase, în adevăratul sens al cuvântului n-am avut decât foarte puţine. De haine nu-ţi păsa, de maşină să nu mai vorbim, de petreceri tot aşa,”

Concepţia lui Carmen despre clasele sociale şi locul lor prestabilit în societate e observabilă din următorul pasaj:
“... ca săracii să studieze, altă greşeală, că pe săraci îi scoţi din mediul lor şi nu se alege nimic de ei, îi duci la pierzanie, fii convins, vor imediat să fie domni şi asta nu se poate.”

Soţia decedatului crede puternic în religia ei şi în adevărata blasfemie a acceptării altor religii.
“…te întâlneai joia cu un grup de protestanţi ca să vă rugaţi împreună. Dacă cineva m-ar asigura că-i aşa, consideră că nu ne-am cunoscut şi că nicicând copiii noştri n-o să mai audă din gura mea vreun cuvânt despre tine; prefer să creadă[...] că sunt copii din flori [...]”

La moartea mamei, Mario a purtat foarte puţin hainele de doliu, lucru de neiertat în concepţia soţiei sale supravieţuitoare.
„doar pentru asta e doliul, cap sec ce eşti, ca să-ţi aminteşti că trebuie să fii trist şi dacă-ţi vine chef să cânţi, să taci din gură, şi dacă-ţi vine chef să baţi din palme să stai cuminte şi să-ţi pui pofta-n cui”

Noaptea nunţii celor doi soţi a avut o desfăşurare, să recunoaştem, puţin altfel decât ne-am fi aşteptat.
„Ce-a mai fost şi în noaptea nunţii! Delicateţe, mă faci să râd, în ce situaţie neplăcută m-ai pus! Te-ai întors cu spatele şi salut!”

Până şi indispoziţiile cauzate de trecătoarele durei de cap sunt un motiv de reproş pentru soţie.
“nici nu vreau să mă gândesc ce grămadă de bani am mai cheltuit pe la farmacii cu nervii tăi nenorociţi.”

Când erau tineri, Mario s-a purtat prea „academic” cu viitoarea lui soţie, în situaţiile când nimeni nu putea să-i observe.
„…dacă puneai puţin mâna era mare lucru, sigur că nu pretindeam să mă săruţi, dar un pic de pasiune, nepriceputule, pentru că nouă, fetelor, dacă vrei să ştii, ne place să vă simţim nerăbdători când sunteti cu noi, şi nu de parcă aţi sta lângă un pompier.”

Finalul romanului are alt ton, total diferit de cel umoristic cu care Delibes ne-a obişnuit până în acest moment. Carmen îi mărturiseşte că unul din cunoscuţii lor ar fi încercat s-o seducă .
‚Paco m-a sărutat şi m-a îmbrăţişat, recunosc, dar n-a mers mai departe, îti jur, şi trebuie să mă crezi, e ultima mea şansă. Dacă stai aşa încremenit, înseamnă că nu mă crezi. Mario, priveşte-mă, haide, măcar o clipă, te rog!”

Dupӑ cele cinci ore petrecute într-un monolog continuu, soţia lui Mario înţelege cu adevӑrat viaţa, ce-i important şi ce trebuie neglijat.

Din pӑcate, toate acestea vin prea târziu...