Poeziile din „Cobzarul” respectă întru totul marile direcţii observate de criticul literar Dobrogeanu-Gherea. În creaţia lui Taras Şevcenko un loc principal îl ocupă tema patriotismului, a dragostei de ţară. Impresia pe care o lasă stihurile Marelui Cobzar ucrainean este că acesta şi-a iubit ţara dincolo de limitele umane. Versurile următoare au un amestec bine proporţionat de gingăşie, nostalgie, dragoste de ţară, inspirate şi variate figuri de stil:
„Scumpe flori-odoare! / V-am crescut, v-am îngrijit eu – / Unde să v-ascund, oare? / Mergeți, flori, în Ucraina, / De ea s-aveți parte, / Voi – orfane pe sub garduri,/ Eu – murind departe, / Veți găsi inimă bună, / Vorbă făr- de-otravă, / Și dreptate-adevărată / Și poate și slavă... / Maică bună, Ucraină, / Să-i aștepți cu dorul / Pe copiii mei zburdalnici, Cum ți-aștepți odorul.”

Pentru Şevcenko prezentul nu-i prea bun, dar are încredere în viitor:
„Eşti orfană, Ucraină, / Umbli-n zdrenţe hâde, / Plânsul nimeni nu-ţi aude
Şi duşmanul râde. / Râde el, dar nu prea tare! / Slava n-o să piară!”

Sau, în altă poezie, din nou se întrevede viitorul glorios:
„...Ucraina / O să se ridice / Şi-o să-mprăştie şi bezna / Şi va fi dreptate, / Şi or să se roage iarăşi / Pruncii-n libertate!”

Faptele de vitejie ale strămoşilor, dorinţa de a-şi revedea ţara revenită pe culmile gloriei istorice se găsesc în poezii care sunt alegorii ale speranţei într-un viitor măreţ al Ucrainei
„Fost-au vremi! În Ucraina / Bubuiră tunuri. / Petreceau zaporojenii-n / Sate şi cătunuri./ [...] Şi de fala strămoşească / Vântul povesteşte. / Iar nepotu-aude-un cântec / Şi cântând coseşte.”

Şevcenko a scris poezii mobilizatoare, în care mocneşte setea de răzbunare împotriva celor care şi-au bătut joc de ţară.
„Când cătuşele şi-or rupe / Cei ce-s în cătuşă / Va veni la judecată / Niprul să vorbească”

Vor fi lupte mari, cu învingători siguri:
„Marea-albastră de-atât sânge / O să se-nroşească.
Nu va fi atuncea nimeni / Să vă dea dreptate...”

Marele poet ucrainean are o formidabilă capacitate de a spune mult folosind o interesantă personificare a unei stări sufleteşti:
„Fost-au vremuri când şi-amarul / Chiuia la joacă.”

Poeziile lui Taras Şevcenko ating şi alte sfere. Unul dintre leit-motive este cobza, sau cobzarul.
„Pe bătrânul Perebendea, / Orb, cine nu-l ştie?/ Rătăceşte el prin sate, / Umblă prin câmpie / Şi cântând întruna este / Îndrăgit de lume. / Că le-mprăştie tristeţea- / Doar pe-a sa anume / Nu şi-o-mprăstie / [...] Cobza lui oftează, / Şi cântând îi aminteşte / Că-i orfan şi singur.”

Un sentiment de tristeţe şi de milă nesfârşită poate fi starea de spirit a oricărui cititor al versurilor:
„Soarele se-aprinde-n stepă / Dogoreşte-n spate / Un cobzar bătrân spre Kiev
Drum de vară bate / Şi un prunc flămând, alături, / Mersul i-l îngână / [...] / Se opresc în târg, la umbră.../ Oameni buni din fire / Miluiesc pe moşul care / Cântă în neştire.”

„Mersul i-l îngână”- foarte sugestiv versul !...

Autorul a fost un aliat al celor năpăstuiţi, al celor cu care soarta n-a fost deloc darnică. Interesantă este în versurile de mai jos actualitatea cu starea de fapt din România zilelor noastre, cu prea mulţii ei români plecaţi şi înstrăinaţi departe de ţară:
„Un cazac îşi cată soarta / În străină zare.[...] Să-ţi laşi fata, să-ţi laşi tatăl / Şi bătrâna-ţi mamă... / Îţi va fi în altă ţară, / Greu al naibii traiul; / N-ai cu cine scoate-o vorbă / Şi-mpărţi mălaiul”

În altă poezie, acelaşi sentiment al înstrăinării
„M-aş urca şi eu în slavă, / Aş zbura cu tine, / Spre pământul obiditei, / Bietei Ucraine / Însă nimeni nu m-aşteaptă, / Sunt orfan de toate, / Şi-s şi-aici ca şi acolo / În străinătate.”

Scriitorul s-a gândit la soarta celor mai puţin norocoşi, dar în egală măsură şi la reacţia celorlalţi la vederea necăjiţilor de pe stradă. Din nou, scriitorul ucrainean se vădeşte a fi contemporan (în idei, fireşte) cu noi:
„Greu e-orfanului în lume / Să se aciuiască / S-ar zvârli-n vâltori mai bine, / Decât să trăiască. / Numai jalea-i iese-n cale, / Numai nenorocul / Nicăieri în lumea asta / Nu-şi găseşte locul [...] / După cel bogat se-ndeasă / Liota, grămadă, / Dar de mine-ntorc şi capul, / Nu vor să mă vadă.”

Starea oarecum incertă a Ucrainei din perioada poetului naţional i s-a transmis parcă acestuia, pustiindu-i sufletul.
„Gânduri ale mele, gânduri, / De ce oare, mie, / Dat mi-e să v-aştern în triste / Rânduri pe hârtie! / De ce oare vântul nu vă duce / Să pieriţi în ceaţă? / Şi amarul nu v-adoarme / Ca pe prunci, în braţă?”

În altă poezie, cugetul îi este singurul sprijin:
„Numai voi îmi mai rămâneţi, / Gânduri ale mele! / Nu mă părăsiţi în ceasul/ Deznădejdii grele”

Scriitorul ucrainean meditează la dilema sensului vieţii, ca în aceste versuri grăitoare:
„Un sfârşit e-n toate... Dar de unde oare / Vin anume toate şi pe rând dispar?”

Alteori, Şevcenko pare că se joacă. Atunci compune pasteluri:
„Bate vântul şi zănatec / Urlă pân-la ceruri / Arborii se zbat sălbatec / Şi trosnesc de geruri”

Poate fi un pictor care se foloseşte de cuvinte. De fapt, Taras Şevcenko a fost şi un foarte bun pictor! Adunarea Generală a Academiei de Arte Frumoase din Sankt Petersburg i-a eliberat atestatul de pictor în decembrie 1845. Tema albastrului stepei revine de mai multe ori în poezii:
„Vântul urlă prin dumbravă, / Prin câmpii se-nfoaie; / Până la pământ sărmanul / Plop de vânt se-ndoaie. / Geaba creşte. Frunza-i lată / Geaba înverzeşte; / Împrejurul lui ca marea / Stepa se-albăstreşte”

Un alt tablou frumos „pictat” cu versurile unui poet genial:
„Soarele-n liniştea serii alunecă, / Pasărea tace. / Munţii se-ntunecă.
Câmpul adoarme. Spre calda odihnă / Oameni se-ndreaptă acasă în tihnă.”

În creaţia şevcenkiană un loc de frunte îl ocupă legendele inspirate din creaţia folclorică ucraineană. Una este despre plop:
„Fata-n mijlocul câmpiei / E-ntr-un plop schimbată. / Nu s-a mai întors acasă... / Creşte cu mâhnire, / În câmpie, pân-la nouri / Plopul cel subţire.”

„Garofiţa” este o altă poezie din aceeaşi categorie. Gingaşa floare a fost la început o fată, etc., etc. Ajunge garofiţă şi se confesează bujorului:
„Am murit plângând sub garduri / Când cumplita iarnă / Peste mine mari omături / Începu s-aştearnă. Dar când vântul cald zăpada / O zvântă din cale, / Răsării cu primăvara / Pe câmpii domoale. / [...] / Bujorele, frătioare, / Cruntă mi-a fost viaţa. / Altădată-aceiaşi oameni / Îmi scuipară faţa / Iar acum îmi spun crăiasă, / În palat m-aşează, / Şi privirea lor m-alintă / Şi se desfătează."

Poezia se termină cu versurile:
"A plâns iarăsi Garofiţa, / A plâns şi bujorul, / Spre obrajii de zăpadă / Aplecând căpşorul.”

Cătă sensibilitate într-un om care a avut mult de suferit în viaţă...

Şi poezia lirică a lui Şevcenko are un „parfum” de duioşie. Într-o poezie dedicată Hannei Zakrevska şi care se numeşte, aproape enigmatic, „Lui H.Z.”, descopăr excepţionale versuri de dragoste:
„Mai ştiţi, negrelor sprâncene, / Mai ştii, mândro, oare / Că mi-ai fost doar tu în viaţă / Marea sărbătoare? / Ochii tăi de un albastru / Pân-la negru-încă / Ştiu să răscolească inimi / Şi-a lor taină-adâncă? / Trupul tot aşa ţi-l legeni, / Strânsă-n cingătoare, / Singura mea bucurie / Şi-al meu singur soare?...”

Taras Şevcenko nu e totuşi poetul iubirii între îndrăgostiţi. Spuneam că şi-a iubit – şi acum pot adăuga: enorm - ţara. Ultima dorinţă e legată tot de locul în care va fi înmormântat:
„De-oi muri, îmi vreau mormântul / În câmpia largă / Unde-n scumpa-mi Ucraină / Nipru-n văi aleargă. Din gorgan să văd câmpia / Şi-ntre nalte maluri / Să aud cum Niprul geme / Cu-nspumate valuri”

Latura patriotică primează în tematica poeziilor lui Şevcenko. De aceea simt nevoia să mă întorc la acest aspect şi să subliniez că a scris poeme istorice care au darul de a retrezi conştiinta naţională.
„Cetatea e în vâlvătaie / Şi sângele îneacă malul / Şi curge sângele ca valul, / Şi se revarsă în şiroaie / Un stol de vulturi par cazacii / Şi sunt pe ţărm, şi sunt pe ape / Şi nimeni nu e să le scape.”

A ţinut enorm la Ucraina lui dragă. În aceeaşi măsură (tot enorm...) l-a urât pe ţarul rus.
„Niprul piere, se usucă, / N-are strop de apă / Răvăşind morminte scumpe
Ţarul le dezgroapă. / Las să sape! Să dezgroape! / Nu-i al lui, ce cată...”

Atitudinea sa antiţaristă a făcut ca autorităţile ruse să-l exileze pe scriitor în nesfârşitele stepe kirghize. Şevcenko scrie despre poporul întâlnit acolo:
„Sunt săraci de tot kirghizii/ Şi-s flămânde gloate
Dar la Dumnezeu se roagă / Încă-n libertate”

În exil, în fortăreaţa Orsk, a scris multe poezii în care predomină dragostea şi dorul Cobzarului pentru Ucraina, nostalgia pentru locurile natale:
„Şi iar spre Ucraina gândul meu zboară.../ Spre grădiniţa de odinioară...
Mult mă tot cheamă umbra ei deasă. / Codrul se-ntunecă. Dor mi-e de casă.”

unde există speranţa să fie primit cu braţele deschise:
„Şi m-aş duce-acasă / Unde-n calea mea e totul / Bucuros să iasă!”

Admirabilă e şi satira marelui poet ucrainean. Are o excepţională poezie cu trimitere directă la servilismul societăţii ruse, care se manifesta de la cel mai puternic la cel mai slab, de la cel care face orice şi nu dă socoteală nimănui, până la straturile cele mai de jos, la mulţimea văzută doar ca gloată, ca masă de manevră.
„L-atinge ţaru-n bot cu străşnicie / Pe ăl mai mare-n rang şi cu chelie,
Se-ntoarce ăstălalt, cu mâna-i scurtă, / Şi pe vecinul său îl arde-n burtă;
La rândul lui vecinul când se-ntoarce, / Pe-un alt, mai jos de treapta lui îl arse; / Iar celălalt pe-un altul îl deşală;”

Poetul celor lipsiţi de speranţă, poetul redeşteptării naţionale, Cobzarul care a cântat toată jalea Ucrainei, mereu preocupat de soarta ţării sale. Testamentul său literar e legat pe vecie de scumpa lui ţară. În poezia „Testament” scrie:
„De-oi muri, mormânt săpaţi-mi / Sus pe o colină – / Unde-i stepa nesfârşită, / Scumpa Ucraină. / Pe câmpiile întinse / Niprul între dealuri / Să se vadă, să se-audă / Vuietul de valuri...”

Pentru că această recenzie a apărut a doua zi după ceremonia dezvelirii bustului marelui poet ucrainean în Sighetu Marmaţiei, am convingerea că finalul aceleiaşi poezii la care m-am referit mai înainte poate fi şi cel mai potrivit fel de a-i transmite – cu gândul şi cu inima – câteva cuvinte. Şevcenko spunea:
„Şi-n familia frăţească, / Mare şi slăvită / Pomeniţi-mă cu-o vorbă / Bună, liniştită.”

Fraţi de limbă sau doar locuitori în aceleaşi ţinuturi, dar trăind sub acelaşi soare, respirând acelaşi aer, bând aceeaşi apă, l-am pomenit cu toţii pe Marele Cobzar Taras Şevcenko. Eu sper c-am făcut-o
„cu-o vorbă / Bună, liniştită”...

Citește și

Comentarii