În Prolegomene („ansamblu de noțiuni preliminare aparținând unui domeniu științific”- sursa: dexonline), Giovanni Papini (1881-1956), care s-a nӑscut şi a murit la Florenţa, a fost catolic şi a avut excepţionale realizӑri în literaturӑ şi filozofie, ne spune cӑ „pentru a-l înţelege pe deplin pe Dante trebuie să fii catolic, artist şi florentin”.

Papini exagereazӑ mai departe într-un mod plӑcut şi precizeazӑ cӑ „Nu e necesar ca zoologul să fie un catâr, sau astronomul un satelit, [...] dar nu e rău, pentru un dantolog, să aibă puţină credinţă creştină, o brumă de obişnuinţă pe tărâmul artei şi să se fi născut la Florenţa”.

Premisele unei bune lucrӑri fiind îndeplinite, în „Dante viu”, Papini ni-l prezintӑ pe omul Dante, cu limitele lui, cu idealurile lui nerealizate, cu ratӑrile sale, adicӑ facem cunoştinţӑ cu „omul omenesc de uman” Dante Aligheri.

Încercarea lui Papini nu-i deloc uşoarӑ. „Trebuie să facem pentru Dante, la urma urmelor, ceea ce-a făcut Socrate pentru filosofie: să-l coborâm din cer pe pământ. Am înălţat, cu cele mai bune intenţii, o statuie mai înaltă decât în realitate: ar fi timpul să readucem la viaţă omul adevărat, omul viu”.

Dante şi-a condus viaţa dupӑ învӑţӑturile Bibliei. De aici dorinţa lui de a profeţi, în uimitoarele sale stihuri, despre pedepse şi mântuire, lucruri care „îl apropie pe Dante de cei mai mari Profeţi ai Israelului”.

Giovanni Papini a studiat în amӑnunţime viaţa lui Dante şi zice cӑ „Cine pătrunde în sufletul lui îşi dă seama că e făcut din bucăţi de marmură diferite, de provenienţă diferită”.

Autorul zice cӑ fiecӑrei epoci istorice îi corespunde un geniu absolut. Evident cӑ Evul Mediu aparţine lui Aligheri, aşa cum Modernismul este legat de Dostoievski, Renaşterea de Shakespeare, Antichitatea de Homer.

„În umbrele necurate ale Evului Mediu, care acopereau lumea în aşteptarea crivăţului păgân care să le alunge, s-a văzut deodată sclipind în centrul Italiei o luminiţă, [...] chiar un mic vulcan –, iar această lumină (de fapt cam fumegoasă) se numea Alighieri”. Ar fi o frumoasӑ metaforӑ, dar pentru Papini este pur şi simplu relatarea unui fapt real. Dante „s-a născut mai mult ca sigur la sfârşitul lunii mai 1265 şi a fost conceput, ca atare, la sfârşitul lui august 1264. Dar tocmai în luna august a început să sclipească pe cer unul din acele astre care de atâtea ori au semnalat evenimente extraordinare”.

Nelӑmurite rӑmân sentimentele Beatricei pentru Dante. Când el avea optsprezece ani şi ea şaptesprezece, Beatrice îi dӑ un semn lui Dante cӑ nu-i este indiferent: „trecând pe stradă, şi-a întors ochii înspre locul unde mă aflam eu copleşit de sfială, şi cu o nespusă curtenie... m-a salutat plină de virtute”.

Un amӑnunt interesant pe care l-am gӑsit în cartea lui Papini este cӑ fiica lui Dante, Antonia, s-a călugărit la Santa Maria dell’Uliva cu numele de Beatrice.

Dante a participat ca soldat, pe când avea douӑzeci şi patru de ani, la bӑtӑlia de la Certomondo (sau Campaldino), unde s-au înfruntat locuitorii din Florenţa cu cei din Arezzo. Papini ne informeazӑ cӑ „Nu e deloc ciudat ca un tânăr poet să participe la o bătălie: toată lumea îşi aminteşte de Eschil la Maraton, de Cervantes la Lepanto şi de Tolstoi la Sevastopol”.

Nu ne-am fi aşteptat sӑ citim cӑ „Dante, chiar în perioada când scria rimele dulci pentru Beatrice, care încă mai era în viaţă, şi-a pătat mâinile cu sânge”.

Dante n-a avut parte numai de frӑmântӑri sentimentale. A participat din plin la viaţa politicӑ a Florenţei şi a avut mult de suferit. În februarie 1302 a fost condamnat la plata a 5000 de florini de aur, exilul pe timp de doi ani şi pierderea drepturilor civile. Neplӑtind, a fost condamnat în acelaşi an, în martie, la moarte prin ardere pe rug. Papini e de pӑrere cӑ „ideea focului probabil că i-a rămas întipărită şi poate că a fost unul dintre motivele inconştiente care l-au împins, peste puţin timp, să înceapă Infernul”.

În aceste condiţii, Dante a ales calea exilului, pe care a mers douӑzeci de ani. Exagereazӑ zicând c-a fӑcut ocolul Italiei. Realitatea e alta: „E destul ca el să numească un oraş, un sat sau un munte, ca să se considere asta drept probă sigură a şederii sale, ori măcar a trecerii sale pe-acolo”.

În 1315, Dante e ameninţat din nou cu pedeapsa capitalӑ, de data aceasta prin decapitare. Giovanni Papini zice cӑ „Dante încă mai visa, şi va continua să viseze pînă la moarte, că Florenţa, cuprinsă de remuşcări, i-ar putea aşeza cu solemnitate pe cap laurii poeţilor. Florenţa are acum grijă de capul său, dar pentru a decreta că va fi tăiat de la umeri, dacă-i va cădea vreodată în mâini”.

Dupӑ treisprezece ani, schimbarea e neesenţialӑ. „În 1302 i se promitea focul, acum, în locul scenei triumfale, eşafodul, iar în locul flăcării, securea”. Alege din nou pribegia şi se mutӑ, pentru nu se ştie cât timp, de la Verona la Ravenna.

În 1321, Dante moare, rӑpus de malarie. Fusese trimis într-o misiune de pace. „...din vina indirectă a două cete de marinari beţivi şi bătăuşi, murea, înainte de termenul natural, cel mai mare poet pe care l-a avut Italia, unul dintre cele douăzeci sau treizeci de spirite măreţe pe care le-a creat pămîntul, de-a lungul generaţiilor umane, în şase milenii de istorie”.

Dante – zice Papini – s-a crezut „a fi solul şi reprezentantul lui Dumnezeu din ceruri. Într-un cuvânt, Vice-Împărat şi Vice-Dumnezeu”. El „îşi permite să-l mustre pe Împărat, să convoace în faţa sa naţiunile, să blesteme şi să ameninţe cetăţile, să-i certe şi să-i condamne pe Papi, să-i avertizeze şi să-i dirijeze pe Cardinali, să vorbească în numele Italiei şi al poporului creştin”.

Ne poate pӑrea cel puţin ciudatӑ iubirea ilustrului reprezentant al literaturii Evului Mediu pentru Italia. E mai degrabӑ „iubire animalică, exprimată mai curând prin zgârieturi şi muşcături, decât prin mângâieri şi pupături”. Dante criticӑ şi reproşeazӑ, dar, e de pӑrere Papini, „deşi eu sunt florentin, iar Florenţa este grav rănită de ghearele şi colţii lui Dante, sunt de părere că felul său de iubire a patriei este cel mai potrivit pentru momentele de confuzie şi durere”.

În fraze pline de adânc respect Papini, aproape cu sfialӑ, scrie: „Să mă ierte umbra sa măreaţă, dar nu mă pot stăpâni să n-o spun: de n-ar fi avut geniu, Dante ar fi avut stofa unui profesor imperturbabil”. Aprecierea se bazeazӑ pe numeroasele lecţii de istorie, de artӑ, astronomie sau dogmaticӑ, prezente în opera dantescӑ. „Divina comedie” – înseamnӑ pentru Dante mai mult decât o uriaşӑ operӑ literarӑ, este pur şi simplu „instrumentul operaţiunii de transformare, de remodelare a speciei umane”.

Poate cӑ pretenţiile lui Dante – sau cel puţin aşa cum le înţelege Papini – sunt imposibil de acceptat azi, dar nu putem trece indiferenţi peste admirabilele cuvinte de apreciere pe care le-am gӑsit în „Dante viu”. Dante „străluceşte în sintaxa versului, în topica frazei, în prevalenţa sau repetiţia unei anumite litere. Extazul său contemplativ este reflectat, ca o torţă în oglindă, de neaşteptata blândeţe a cadenţelor şi a ritmurilor care impregnează toate cuvintele întrebuinţate cu o tandreţe misterioasă şi neaşteptată”.

În finalul lucrӑrii, Giovanni Papini zice: „grămăjoara de oase şi ţărână ce constituie ultimele rămăşiţe ale trupului” autorului „Divinei comedii” „se află în micul templu mediocru de la Ravenna” şi se întreabӑ, ne întreabӑ: „dar sufletul său unde se află?”.

Rӑspunsul, nu-l putem da decât privind în sus...

Citește și