Am cugetat destul de mult înainte de a scrie aceastӑ recenzie. Paradoxalӑ ezitare, conţinutul cӑrţii având profunzimi pe care le-am întâlnit destul de rar pe la scriitori, fie români, fie strӑini, trӑitori prin cine ştie ce secole, sau contemporani. O recenzie fӑcutӑ unei cӑrţi care are ceva de spus se face cu relativӑ uşurinţӑ, dar mie mi-a fost puţin mai greu pentru cӑ sunt şi autorul prefeţei. Aş fi preferat ca altcineva sӑ scrie câteva rânduri despre ʺDin când în când se nasc şi oameniʺ, dar, nefӑcând-o nimeni pânӑ acum, am scris ceea ce veţi citi mai departe.

„Din când în când se nasc şi oameni”...Să fie oare un paradox? Oameni se nasc în fiecare secundă cât e lumea asta de mare, dar, ştie şi autoarea, ştim şi noi, oamenii adevăraţi se nasc rar... Nu pot să trec prea uşor peste eseul „Legatul cuvintelor” şi să nu mă simt solidar cu Nelica Hotea care se simte legată – acum, din păcate doar în gând – de părinţi. ʺ...și hai să ne întâlnim și în rugăciune, voi mereu ați fost și sunteți cu mine.ʺ

Se observӑ deja la autoare un fel caracteristic de a scrie. Trebuie să citeşti şi să reflectezi, iar să citeşti şi iar să reflectezi... Dacă iau doar ultima frază din eseul „Îngâmfarea”: („Mai întâi trebuia să te privești în oglinda mică și apoi să înfrunți oglinda MARE !!!!”) şi cred că fiecare cititor ar avea ceva de spus. Să te priveşti pe tine însuţi în spaţiul restrâns, dar confortabil de cele mai multe ori al anilor copilăriei, sau să te vezi adult, ieşit în lumea cea mare, având curaj să-ţi descoperi defectele...

Autoarea se rӑzvrӑteşte – metaforic vorbind – împotiva platitudinii existenţiale, a dureroaselor certitudini ale trecerii timpului ei, al nostru, al tuturor. ʺ...refuz să mă mai reazem de paranteze târziiʺ. Sunt prea multe problemele vieţii. Nelica Hotea, ajunsӑ într-un impas, zice cӑ:ʺ...mi-am prins capul în mâini și mi-au rămas gândurile în ele, apoi m-am apropiat de un râu să le spăl, dar mi s-au scurs din nou prin sita degetelor.ʺ

Autoarea se redescoperă pe sine însăşi. Cu teama celei care nu ştie la ce să se aştepte de la introspecţia ce va veni, cu îndoială şi cu firească emoţie, se (auto)întreabă: ʺmă mai primeşti?”

O definiţie absolut superbӑ a meseriei de avocat, împregnatӑ cu incontestabilul talent de scriitoare gӑsesc în urmӑtorul fragment: ʺde sub textura neșifonabilă a anotimpului profesional compilӑm din fapte și păreri alcătuind o pledoarie.ʺ

Drumul ei prin viaţӑ n-a fost uşor. Poate la început sӑ fi fost altceva. ʺPână atunci, credeam că le aveam pe toate și totuși nu m-am simțit niciodată invincibilă, plimbându-mă degeaba pe ulița continuă dintre resemnare și dezvoltarea vorbiriiʺ.

În ʺDin când în când se nasc şi oameniʺ unii dintre semenii autoarei sunt prezentaţi aşa cum sunt, mai mult prefӑcuţi decât demni, mai mult atenţi la ce se spune despre ei decât ceea ce sunt cu adevӑrat. Exactӑ în apreciere şi delicatӑ în pledoarie, autoarea scrie despre noi înşine: ʺPrea trufași, ne continuăm mersul, adoptând conștient sau inconștient necunoașterea și nesimțirea, poposind din când în când la câte un bal caritabil și asta pentru că dă bine la CVʺ.

Diatriba împotriva omului prefӑcut continuӑ. ʺ...într-un ungher al ființei noastre, simțim că ne pierdem, mimând un EU, mimând un rost, sub acea constrângere de clasă, ce nu permite timpului și sufletului să se mai întâlnească din când în cândʺ. Nu mai e cazul sӑ ne mirӑm. Trӑim ʺ...într-o societate ce nu poate fuziona cu încrederea și simțireaʺ.

Existӑ o consecinţӑ a acestor acţiuni în care dӑ bine sӑ fim vӑzuţi...ʺȘi uite așa a dispărut și publicul simțitor.ʺ

Sӑtulӑ de toate câte nu-s aşa cum ar trebui sӑ fie, scriitoarea ʺîşi ia lumea-n capʺ într-un mod ingenios, în care independenţa şi optimismul îi sunt alӑturi. ʺ...cu o profundă conștientizare a spațiului public, nu pot să nu îmi fac alt bagaj, îl fac cum vreau eu și bat la ușa entuziasmului.ʺ

Nelica Hotea nu s-a plimbat degeaba pe ʺulița continuă dintre resemnare și dezvoltarea vorbiriiʺ. Nu-i resemnatӑ, chiar dacӑ se retrage în ea însӑşi rezemându-se ʺde un copac public, deranjat și el de insistența așteptărilor meleʺ, dupӑ cum ne anunţӑ. Despre dezvoltarea vorbirii, ce poate fi mai clar decât tot volumul ʺDin când în când se nasc şi oameniʺ, plin de substanţӑ, de conţinut ideatic profund, de figuri spectaculoase de stil? Absolut excepţional, ne invitӑ sӑ gândim şi sӑ fim morali: ʺContinuând să privesc spre veșmântul atmosferic, nimicitor de uimitor și minunat, provocându-mi stupefacție, abia acum încep să înțeleg că am plecat de la CREATOR ca un punct printre atâtea puncte și la EL ne întoarcem, dar cu ce bagaj?ʺ

Autoarea eseurilor spune: ʺ...vreau că colaborez cu taina ce mă priveşte și îmi vorbeşte oriunde m-aș aflaʺ. Pot oare, citind acest fragment de text sӑ nu-mi amintesc de Lucian Blaga, cel care ne spunea în felu-i unic cine este: ʺEu nu strivesc corola de minuni a lumii / şi nu ucid / cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc / în calea meaʺ?

Dupӑ cum spuneam şi în prefaţӑ, fiecare eseu se terminӑ cu un post scriptum care esenţializeazӑ întregul conţinut. Dintre toate, un P.S., în afarӑ de cel pe care l-am pus în deschiderea recenziei, mi-a plӑcut deosebit de mult fiindcӑ face trimitere la descâlcirea gândurilor noastre, uneori prea ascunse şi prea false. Sӑ ne amintim cӑ prima parte a copilӑriei este singura în care omul spune ce gândeşte şi se exprimӑ ca atare, chiar înainte de a învӑţa sӑ vorbeascӑ. Copilul creşte şi odatӑ cu el se dezvoltӑ şi arsenalul posibilitӑţilor de a spune ceva şi de a gândi altceva. ʺP.S: Pieptănați-vă gândurile și ele se vor despleti în povești de demult, construite, trăite și chiar simțiteʺ.

Cine-i citeşte eseurile, înţelege cӑ Nelica Hotea a gӑsit altӑ modalitate de a spune ʺ... eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminteʺ, aşa cum spunea Lucian Blaga.

În final, un scurt comentariu la P.S.-ul cu care am deschis recenzia. Dupӑ ce citim ʺDin când în când se nasc şi oameniʺ, nu mai putem merge liniştiţi; rӑmânem şi noi sӑ plângem... ʺTotuşi este trist în lumeʺ. Scriu asta, şi-i ofer o ʺFloare albastrӑʺ autoarei!