Enea povesteşte despre momentul cuceririi Troiei de cӑtre greci, prin binecunoscutul vicleşug al Calului Troian, un „cadou” cu soldaţi greci înӑuntru... Doar Laocoon încearcӑ, în zadar, sӑ lumineze minţile troienilor: „Sӑrmanii mei, vӑ paşte nebunia? / Chiar credeţi cӑ s-au risipit duşmanii? / Vӑ-nchipuiţi cӑ grecii-aduc prinoase / Fӑr-sӑ ascundӑ vicleşug în ele?”.

Laocoon, fratele lui Anhise şi unchiul lui Enea, simte cӑ-i ceva necurat în cadoul grecilor: „Aşa-l ştiţi pe Ulise? / Sau în calul / Aist de lemn s-au fercat ahivii ” (ahivii sunt grecii, sub alt nume).

Enea recunoaşte prea târziu cӑ lipsa unei minime vigilenţe a dus la cӑdera cetӑţii: „Şi dacӑ zeii n-ar fi fost potrivnici, / Iar mintea noastrӑ n-ar fi fost şontâcӑ”, l-ar fi crezut pe Laocoon.

Mai departe, Vergiliu inventeazӑ un personaj, pe Sinon, un grec care ar fi trebuit sӑ fie sacrificat pentru ca zeii sӑ fie de partea grecilor, care ar fi vrut sӑ fie siguri cӑ se pot întoarce acasӑ cu bine, nicio primejdie venitӑ de pe mare nestându-le în cale. Chipurile, Sion scapӑ din arest şi se predӑ troienilor, povestindu-le ce ar fi urmat sӑ se întâmple cu el. Oracolul invocat de greci le-ar fi spus (povesteşte perfidul Sinon): „Cu sânge rece, ucigând pe o fecioarӑ, / Aţi izbutit sӑ potoliţi furtuna / Atunci, danai, când pentru prima oarӑ / Purces-aţi cӑtrӑ ţinuturile Troiei. / Ei bine, tot cu sânge trebui-va / Sӑ dobândiţi întoarcerea acasӑ, / Pe-un grec de-al vostru zeilor jertfindu-l”.

Auxiliarul de la sfârşitul capitolului face o precizare importantӑ: Epeos, inspirat de Minerva, face calul de lemn.

În continuare, Enea descrie, pas cu pas imensa tragedie a Troiei. Noaptea, cu Calul Troian cӑrat cu bucurie de troieni în cetate, în momentul „când întâia / Odihnӑ-ncepe pentru bieţii oameni / Şi când, din buna zeilor voinţӑ, / Ea, prea plӑcut se şupure în trupuri”, începe mӑcelul:„ Pe uliţi ici şi colo, prin cӑmine, / Pe pragurile sfintelor lӑcaşe / Zac, neînşufleţite, mii de trupuri. /.../ Pretutindeni domneşte / Amarӑ jale, pretutindeni spaima / Şi chipul hâd al morţii-pretutindeni”.

Troienii cautӑ cu disperare adӑpost în locuinţele cele mai trainice, cu porţi rezistente, masive. Dar, puhoiul grec e peste tot: „Şi nici ferecӑturile, nici înşişi / Strӑjerii nu-s în stare sӑ-l opreascӑ. / Sub lovituri ca de berbece, dese, / Slӑbeşte uşa; sar din balamale / Şi cad canaturile. Se croieşte / Cu sila drum; intrӑrile danaii / Le rup, ş-odatӑ pӑtrunzând-nӑuntru, / Ucid pe cei dintâi ieşiţi în cale / iar încӑperile cu-ostaşi le împlu”.

Pânӑ la urmӑ, un semn ceresc, primit de la o stea, care a lӑsat „O dârӑ-mbelşugatӑ de luminӑ”, îi aratӑ lui Enea cӑ trebuie sӑ pӑrӑseascӑ Troia, alӑturi de familie, dar cu semnele sfinte ale cetӑţii pierdute. Şi din acest fragment aflӑm ceva interesant. Enea se adreseazӑ tatӑlui sӑu: „Tu, tatӑ, ia tu-n mânӑ cele sfinte, / Penaţii, strӑmoşeascӑ moştenire; / Cӑci eu, ieşit din mare bӑtӑlie, / Dintr-un mӑcel abia curmat, n-am voie / Sӑ mӑ ating de cele sfinte, pânӑ / Ce-n apӑ curgӑtoare nu mӑ curӑţ.”

Eroul troian pleacӑ pe mare fӑrӑ soţia sa, Creusa, umbra acesteia spunându-i eroului lui Vergiliu cӑ cel mai bine este ca pe drumul necunoscut sӑ plece fӑrӑ ea, aceasta fiind şi dorinţa zeilor.

Citește și