Troienii naufragiaţi ajung în ţinuturile reginei Dido, care se îndrӑgosteşte de Enea. Chiar Dido (sau Didona) recunoaşte asta: „Pe şleau ţi-oi spune, Anna surioarӑ, / Cӑ, dupӑ moartea crudӑ-a lui Siheus, / Sӑrmanu-mi soţ, şi dupӑ ce-al meu frate / Cu mâna-i ucigaşӑ spulberat-a / Cӑminul meu, doar singurul Enea, / Doar el încovoiatu-mi-a simţirea / Şi sufletu-mi şovӑitor l-împinse / Sӑ lunece.”

Chiar zeitӑţile pun la cale ca Dido şi Enea sӑ se îndrӑgosteascӑ. Cine putea vorbi mai mult despre asta, dacӑ nu zeiţa Faima, cea care „Cu cât mai mult cutreierӑ, cu-atâta-i / Sporesc puterile cutreierӑrii”, şi trӑncӑnea întruna „C-ar fi venit Enea, zӑmislitul / Din sângele troian, iar c-un atare / Bӑrbat, nu pregetӑ faimoasa Dido / Sӑ se-nsoţeascӑ”.

Hamon, „Turbat în sinea-i şi aprins de zvonul / Amar, [...] / Şi-mpresurat de-a zeilor efigii, / S-ar fi-nchinat, se zice, lungӑ vreme / Cu rugӑtoare braţe cӑtre Zeus” sӑ-i îndepӑrteze pe cei doi îndrӑgostiţi.

Zeus îl trimite pe Mercur la Enea, „care zӑboveşte / La punii din Cartagina şi uitӑ / Cӑ soarta i-a menit lui o cetate”.

Pânӑ la urmӑ, Dido îşi dӑ seama cӑ Enea nu va rӑmâne cu ea, dar s-ar mulţumi sӑ aibӑ de la iubit „Un vlӑstӑraş, un mic Enea, care / Sӑ-mi zburde prin palat” şi pe care, privindu-l, sӑ-i aducӑ aminte de tatӑl sӑu, frumosul Enea.

Eroul lui Vergiliu e determinat s-o pӑrӑseascӑ pe Dido şi sӑ-şi urmeze destinul dupӑ ce rӑposatul sӑu tatӑ i se aratӑ în vis şi-i indrumӑ paşii de urmat. Finalul Cântului IV e tragic. Dido se sinucide cu sabia lui Enea, sabie pe care eroul o folosise în sângeroasele lupte de la Troia.

Moartea Didonei dӑ prilejul unor sublime versuri vergiliene şi reconfirmarea unor credinţe religioase, a unor ritualuri care s-au pӑstrat peste milenii. La scurt timp dupӑ sinucidere, lângӑ Dido coboarӑ zeiţa Iris, se opreşte la creştetul Didonei, „...şi-a retezat cu mâna dreaptӑ / Şuviţa. Iar a trupului cӑldurӑ / În clipa-aceea chiar se iroseşte, / Şi viaţa se amistuie în vânturi...” .

Frumos şi trist... Trist şi frumos...

Citește și