Atunci, „Fiornic glas, cӑzând din cer deodatӑ, / Rӑspânde-se în cele douӑ taberi, / Şi-n a troienilor, şi cea rutulӑ: - Sӑ pârjoneascӑ marea, mai degrabӑ / I s-a îngӑdui lui Turnus, decât / Sfinţitul lemn al navelor; spre larguri / Plecaţi, voi zâne slobode-ale mӑrii. / Aşa-i a mumei zeilor poruncӑ!”.

Auzind încurajarea zeilor, „Pe datӑ fiecare navӑ-şi rumpe / Odgonul de la mal şi ca delfinii, / Cu ciocurile scufundate-n mare, / Spre-adâncuri se îndreaptӑ”.

Rutulii se minuneazӑ de cele vӑzute „Iar Tibrul, rӑsunând dogit din valuri, / Din drum se rӑsuceşte spre izvoare.”

Capitolul se încheie cu rӑnirea gravӑ a lui Turnus, mai mulţi troieni contribuind la aceasta. Atunci, Turnus „se-aruncӑ dintr-o sӑriturӑ / Cu tot cu arme-n râu. / Iar Tibrul galben / Primeşte oaspele-n a sa vultoare. / Pe mulcomele-i unde-l aridicӑ / Spӑlându-i mânjiturile de sânge: / Voios prietenilor li-l întoarce”.

Citește și