De la început mesajul cӑtre cititor e clar: ʺCartea de faţӑ nu este o colecţie de predici gӑunoase împotriva sinuciderii, [...] pe de altӑ parte, cititorul nu va gӑsi nici apologia sinuciderii, chiar dacӑ argumentele unor filosofi prezintӑ exaltat acest ultim gest funest al omului ca pe o manifestare supremӑ a libertӑţii fiinţei umane.ʺ

Sunt prezentate câteva pӑreri despre sinucidere pe care le-au avut unii dintre marii filosofi ai lumii. Scoţianul David Hume era convins cӑ ʺDacӑ ar fi ceva criminal sӑ dispui de propria ta viaţӑ, atunci şi încercarea de a prelungi viaţa printr-un comportament prudent, împotriva voinţei Providenţei, ar fi un gest la fel de criminal [...].ʺ

Totuşi, Providenţa ne-a dat şi instinctul de conservare, dorinţa de a supravieţui. A aştepta sӑ ţi se întâmple orice, oricând, fӑrӑ a încerca sӑ treci mai departe prin – şi aşa – scurta viaţӑ, mi se pare inadmisibil pentru omul înzestrat cu gândire. (H.P.)

Friederich Nietzsche este ironic: ʺGândul la sinucidere este o consolare puternicӑ, te poate face sӑ treci cu bine peste o noapte proastӑ.ʺ

De la ironie, filosoful german trece la un registru grav şi extrem de serios. El subliniazӑ cӑ existӑ un drept de a lua viaţa (în rӑzboi, sau pentru a executa pe cineva condamnat la moarte), dar a interzice bolnavilor incurabili sӑ se sinucidӑ este ʺun act de cruzimeʺ.

În cartea lui Nicolae Iuga gӑsesc şi pӑrerea lui Jean-Paul Sartre, care susţinea cӑ în rӑzboi nu existӑ victime inocente din moment ce oamenii au aprobat rӑzboiul, deci trebuie sӑ suporte şi consecinţele. Oare pe Sartre, a cӑrui viaţӑ s-a întins şi peste cele douӑ rӑzboaie mondiale, l-a consultat cineva dacӑ Franţa sӑ participe sau nu la ele?

În ʺDemoniiʺ, un celebru personaj al lui F.M. Dostoievski se sinucide doar pentru a-şi demonstra ʺcӑ dispune de o libertate absolutӑʺ şi N. Iuga ia sub ʺlupaʺ sa filosoficӑ romanul, trecând cu comentariile extrem de exacte şi la alte personaje celebre din literatura rusӑ.

Moartea, sinuciderile, condamnӑrile la moarte sunt prezentate şi dezbӑtute pe larg şi sub diferite abordӑri în cartea lui Nicolae Iuga. Un mare filosof antic, Socrate, dupӑ condamnarea sa la moarte îi consoleazӑ pe adepţii sӑi spunându-le ʺsӑ nu fie trişti, atâta vreme cât noi nu ştim dacӑ moartea este un lucru bun sau rӑu.ʺ

Existӑ lucruri mai îngrozitoare decât moartea, susţinea atenianul: ʺ...nu de moarte trebuie sӑ fugim, ci de ticӑloşieʺ.

Trecând la o altӑ sferӑ de abordare a problemei sinuciderii, deplasatӑ de la om la animal, interesant şi documentat, aşa cum face întotdeauna, autorul spune cӑ dacӑ hrana lemingilor (nişte rozӑtoare) e insuficientӑ, iar dacӑ spaţiul lor de convieţuire e închis, lemingii bӑtrâni se aruncӑ în mare, cu alte cuvinte, se sinucid. Micuţul animal nu cunoaşte ʺconceptul sinucideriiʺ, deci – spune autorul mai departe - ʺvom rӑmâne la înţelesul sinuciderii ca un gest conştient şi voluntar specific umanʺ.

Eu am mari îndoieli cӑ în lumea animalӑ sinuciderile sunt acte inconştiente. Faptul cӑ nu putem comunica decât gestual şi limitat cu lumea vie neumanӑ, nu-i un argument pentru a susţine cӑ noi, oamenii, ştim ce facem, animalele, o fac, dar nu ştiu sau nu înţeleg ce fac.

Autorul trece mai departe în cartea sa ajungând la terorismul atât de greu de oprit azi, la diferenţele dintre creştinii care ar face orice pentru a-şi salva viaţa, la teroriştii sinucigaşi pentru care viaţa poate fi oricând o pierdere nesemnificativӑ.

N.Iuga, inspirându-se în expunerea sa şi din cuvântul bisericii creştine despre sinucidere, aratӑ cӑ boala e datӑ tot de Dumnezeu. Admiţând cӑ vindecarea prin efort omenesc e o acţiune îndreptatӑ împotriva divinitӑţii, atunci – subliniazӑ autorul - nici sinuciderea n-ar mai trebui sӑ fie condamnabilӑ.

Altӑ problemӑ extrem de interesantӑ pe care o gӑsesc în carte este cum trebuie diferentiaţi martirii, cinstiţi şi azi, veneraţi chiar, de sinucigaşii de rând. Rӑspunsul conclusiv dat este cӑ, indiferent de suferinţele îndurate, n-avem dreptul sa ne luӑm viaţa singuri, din moment ce nu noi ne-am dat-o.

Cele douӑ biserici creştine, ortodoxӑ şi catolicӑ, au concepţii diferite despre utilitatea slujbelor fӑcute defuncţilor sinucigasi. Dacӑ la ortodocşi nu se concepe slujbӑ de înmormântare fӑcutӑ în astfel de situaţii, la catolici se fac asemenea slujbe, deoarece ʺmortul nu mai poate fi pedepsit de cӑtre oameni, pentru cӑ el se aflӑ deja la judecata lui Dumnezeu.ʺ E drept, adaugӑ autorul, cӑ pentru personalitӑţi (şi dӑ douӑ exemple) se face o slujbӑ de înmormântare ʺcu un fast mai redusʺ.

Sinuciderea poate fi urmarea unor suferinţe fizice îngrozitoare. ʺProblema realӑ este dacӑ suferinţa fizicӑ puternicӑ şi perspectiva iminentӑ a morţii nu cumva golesc viaţa de sensul ei, fӑcând-o de prisos.ʺ Aici adaug doar cӑ zi de zi avem motive sӑ susţinem cӑ viaţa e frumoasӑ. Întrebarea e: pânӑ când?...

Este abordatӑ în carte şi existenţa soldaţilor curajoşi care se sacrificӑ apӑrând-şi ţara, dar şi a soldaţilor care merg conştient la posibila moarte ca invadatori. Urmeazӑ acum o bunӑ întrebare: ʺCare dintre aceste interese sunt de valoare moralӑ superioarӑ ?ʺ

Spectrul unei teme atât de rӑscolitoare şi de nepӑtruns în profunzimile ei este abordat din multe puncte de vedere de autor. El trece în densa sa carte şi sinuciderile unor cunoscuţi scriitori, filosofi, muzicieni, ca: Aristotel, Ceaikovski, Gogol, Hemingway, Urmuz, Veronica Micle şi lista nu se încheie aici. Cel care a corectat cartea putea sӑ vadӑ cӑ la Serghei Esenin scrie (1825-1925), fabuloasӑ vârstӑ – în sensul cel mai propriu al cuvântului! - pentru celebrul poet rus, nӑscut, de fapt, în 1895...

Dacӑ tot am ajuns la corectarea textului, adicӑ la ceva fӑcut cu superficialitate de data aceasta - şi subliniez cu toatӑ tӑria cӑ nu autorului îi revine responsabilitatea, ci corectorului – mai dau un exemplu. La pagina 118, autorul aminteşte de un celebru caz de sinucidere din lumea ficţiunii literare, ʺSuferinţele tânӑrului Wertherʺ de J.W. Goethe. Pӑcat cӑ în text mӑ întâlnesc cu un dezacord de gen, adicӑ:ʺTotul este prezentatӑ ca un schimb de scrisori [...].ʺ

Lӑsând negativismul la o parte, apreciez efortul fӑcut de N.Iuga în a prezenta cât mai larg aspectele sub care poate fi privitӑ sinuciderea. Deja, prin textul de mai sus, am ajuns la sinuciderile din literatura lumii. Aici, ne sunt reamintite câteva cazuri renumite, ca ʺMadam Bovaryʺ a lui Flaubert, ʺAnna Kareninaʺ a lui Tolstoi.

Cӑutând cauzele sinuciderilor din epoca pe care o traversӑm, unii mai mult virtual decât real, autorul ajunge şi la partea cu influenţa negativӑ a reţelelor de socializare prin internet, cum este ʺfacebookʺ. Stabilirea de relaţii virtuale – zice autorul cӑrţii – se va termina ʺcu un eşec, [...], iar acesta este terenul care favorizeazӑ apariţia şi dezvoltarea depresieiʺ.

Gânditorul italian Umbero Eco, spunea – îl citez pe Nicolae Iuga- cӑ ʺreţelele de socializare sunt nefaste pentru cӑ dau drept de cuvânt în spaţiul public unor neaveniţiʺ. Parţial de acord, dar cititorul de ʺfeisbucʺ are posibilitatea sӑ aleagӑ ce meritӑ de citit şi ce nu, dupӑ mintea şi preocupӑrile sale, dupӑ universul inteligenţei sale. Sunt destule articole care meritӑ citite de pe reţelele de socializare.

Ajuns la abordarea subiectului Judecӑţii de Apoi, Nicolae Iuga are un punct de vedere în care se împletesc filigranat şi inseparabil filosofia, logica şi cunoştinţele juridice.

Ultimul subcapitol (ʺCum e posibilӑ o antropologie a Morţii?ʺ) este, în linii mari, repetarea unui capitol din altӑ carte aparţinând aceluiaşi autor (ʺSur les racines de l’ésotérisme dans la pensée antique”). Nu mai e cazul sӑ comentez din moment ce am fӑcut-o în momentul recenziei cӑrţii mai înainte pomenite. Şi aici am gӑsit o scӑpare a corectorului. Textul din carte: ʺ...este o moarte fӑrӑ chip anume, [...] este ca o cunoştinţӑ veche, care îl ceartӑ pe cel care s-a fost sustras o vreme de sub suveranitatea ei absolutӑ.ʺ

Greu de priceput cum ʺs-a fost sustrasʺ. Poate corectorul ar fi trebuit sӑ punӑ logicӑ în fragmentul de frazӑ înlocuind un cuvânt - ʺfostʺ- cu altul – ʺtotʺ – şi atunci totul ar fi cӑpӑtat sens!

Filosofului Nicolae Iuga nu-i putea scӑpa ispititoarea idee a nemuririi, aici invitându-ne din nou în lumea minunatӑ a literaturii, unde ne întâlnim cu Jonathan Swift şi ʺCӑlӑtoriile lui Gulliverʺ, cu Constantin Noica, sau cu basmul nostru atât de cunoscut de generaţiile mai vechi şi atât de necunoscut de cele actuale, ʺTinereţe farӑ bӑtrâneţe şi viaţӑ fӑrӑ de moarteʺ. Acest deziderat al vieţii eterne este amplu luat la analizat de autor, iar concluzia este una cât se poate de normalӑ, chiar dacӑ nu ne convine: moartea are sens...

Sens are întreaga realizare a lui Nicolae Iuga. Pedagogului antic Quintilian îi aparţine dictonul ʺInima şi puterea minţii te fac elocvent.ʺ

De elocvenţa cӑrţilor lui Nicolae Iuga nu se poate îndoi nimeni!