„Eu nici în moarte n-am sӑ pot muri” are un mesaj extrem de precis: eu nici în moarte n-am sӑ pot uita, n-am sӑ te pot uita. Acum e doar momentul unei întrebӑri pe care toţi ne-o vom pune cândva: „ce s-a ales de toate corӑbiile mele de atâta vreme/scufundate sau aruncate de valuri la ţӑrm”

Nu cӑutaţi semnul întrebӑrii. Nu-l veţi gӑsi, cum nu veţi gӑsi niciun semn de punctuaţie. Ce mai conteazӑ asta, când – zice poetul - „am aşteptat destul pânӑ sӑ mӑ vezi//zece ani ca sӑ îmi poţi lua/umbra înapoi”

Marea iubire din tinereţe nu se poate uita:„şi eu o visez noapte de noapte strigându-mӑ”[...] „ştiu de unde mӑ strigӑ nici nu ştiu cine e”[...] „şi mor în fiecare searӑ fӑrӑ ea fӑrӑ chipul/pe care îl doar bӑnuiesc [...]”

Sunt situaţii noi în care se simte pus autorul, care peste ani vede cӑ el, ea, sunt alţii, nu cei de la începuturi. Formeazӑ şi acum un cuplu imaginar, nou şi imprevizibil, dar la fel de închegat în mintea celui care a scris versurile şi care se intreabӑ retoric: „nu ştiu ce sӑ fac cu noul noi”.

Aş zice cӑ în secolul nostru poetul nu se simte prea în largul lui, având tot dreptul sӑ constate cӑ a existat ceva „ce nu se potrivea/acestui secol/sӑrit de pe şine/ca mine/de pe fix”

„ai efect antiinflamator” zice Vasile Muste gândind, cu siguranţӑ, la un moment frumos din tinereţe. Surprinzӑtor, dar dupӑ o cugetare mai adâncӑ, tot versul capӑtӑ alt sens; dupӑ prima impresie care se învârte în zona terapeuticului, gândul mi se îndreaptӑ singur, fӑrӑ nicio cӑlӑuzire din parte-mi, la o fiinţӑ iubitӑ cu potenţial de potolire a iubirii pӑtimaşe.

Amintirile lui Vasile Muste sunt ancestrale şi repetabile sub alte forme, mereu, mereu... „o pasӑre şterge cu buretele Marea Tirenianӑ/nisipul gol şi scoica în care/mӑ vei naşte din nou”.

Poetul are „apucӑturi” şi suferinţe pe care oricine le-a avut sau le are.
„...îmi e dor de tine/de vocea ta de privire mai ales ooof”.

Câtӑ deznӑdejde se poate citi în acest „ooof”... Autorul foloseşte interjecţia pentru a sublinia dorul de Izabel, cea care pentru el este „...mai mult decât femeie/tu eşti Femeia”

În altӑ poezie, aceeaşi lamentaţie, aceeaşi interjecţie expresivӑ, dar care are acum un „o” în minus : „te-am visat iarӑşi oof ce sӑ mai cred”.

„nu vreau sӑ te adun cioburi dupӑ”. Descopӑr alt vers cu simbolisticӑ deosebitӑ. În fond, amintirile noastre sunt nişte „cioburi” pe care le recompunem de fiecare datӑ într-un întreg.

S-ar putea ca dragostea sӑ treacӑ mai departe de existenta noastrӑ efemerӑ. Autorul intuieşte asta şi atunci poate lӑsa mesajul etern: „sӑ-mi scrii iubito despre zboruri/pe care nu le voi vedea şi fӑ-le/sӑ treacӑ drept prin nefiinţa mea”.

Poezia „Inima da” mi-a plӑcut cel mai mult. E absolut superbӑ. Citez o parte din ea: „refuz sӑ cred cӑ mintea mea e-atât/de dusӑ dupӑ tine inima da pe ea am/mai prins-o cu astfel de exagerӑri a/ mai fugit noaptea de-acasӑ dupӑ femei”

Altӑ poezie excepţionalӑ este „Cum şi când e mai bine în cer”. Un fragment: „e cald încӑ locul unde-au dormit îngerii/noi pentru îngeri îl lӑsӑm cald spre searӑ/sau dacӑ vrei dormim cu ei în cer şi-i învӑţӑm şi pe ei/sӑ facӑ prostii”.

O interesantӑ simbiozӑ între material şi imaterial, între concret şi imaginar în versuri de mare impact emotional: „nu ţi-e teamӑ sӑ-ţi laşi/gândul singur cu mine prin locuri necunoscute/gândul meu e cel mai bun prieten cu tine//mergeţi cu bine”

„sunt cu tine lângӑ tine în pretutindenea ta”. Un vers care pare a cuprinde necuprinsul. O stare pe care cititorii de poezie o înţeleg. Cine n-o înţelege, pardon, dar a trӑit degeaba...

Vasile Muste are şi o topicӑ interesantӑ a versului: „tu ştii decât mine mai mult”.

Poezia „Morţii trӑiesc mai disperat”, are un titlu paradoxal dar justificabil în profunzimea versurilor, a aducerilor aminte, versuri care se terminӑ cu o diatribӑ împotriva rӑutӑţilor lumeşti: „la malul Vimii de unde s-a aruncat fata frumoasӑ/învinsӑ de rӑutatea pӑmântenilor fӑrӑ iubire”.

„eram copil şi nu credeam în stele/pânӑ sӑ vinӑ steaua mea amarӑ” sau maturizarea poetului, a omului în general, sintetizatӑ în douӑ versuri magnifice.

Volumul de poezii se încheie cu o paginӑ de post-scriptum adresatӑ aceleiaşi veşnice Izabel, paginӑ care sensibilizeazӑ orice cititor. E ceva chiar dincolo de cuvinte. Nu pot face altceva în încheiere decât sӑ-l citez iar pe Vasile Muste: „...nu mai pot scrie noapte bunӑ/mergeţi cu bine”!


Citește și

loading...