Aceastӑ carte îmi provoacӑ stӑrile sufleteşti cele mai sensibile pe care le-aş putea avea. Nu l-am cunoscut pe G.I.Tohӑneanu ca profesor, dar am avut un unic dar din ceruri de a-l cunoaşte ca om. Era prieten, încӑ din timpul liceului, cu tatӑl meu... De multe ori G.I. Tohӑneanu ne-a vizitat acasӑ, de multe ori am avut discuţii memorabile cu domnia sa. Ȋmi stӑruie şi acum în minte imaginea cu cei doi foşti colegi de liceu îmbrӑţişaţi, împovӑraţi de ani...

Lucruri inedite am gӑsit în cartea lui Ionel Funeriu, cel care în 1978 şi-a susţinut teza de doctorat cu titlul „Versificaţia româneascӑ. Perspectivӑ lingvisticӑ”, avându-l conducӑtor ştiinţific pe G.I. Tohӑneanu.

Autorul şi magistrul au stat de vorbӑ de multe ori. I. Funeriu a avut inspiraţia sӑ noteze o parte din idei, alte discuţii au fost înregistrate, şi astfel a ieşit o carte din care cititorii pot sӑ înţeleagӑ şi sӑ aprecieze şi mai bine cine a fost optimus magister omagiat în aceastӑ carte, din care aflӑm lucruri inedite.

Aflӑm, de exemplu, cӑ G.I. Tohӑneanu spune cӑ a aflat ziua exactӑ de naştere a tatӑlui sӑu în 1973, la un an dupӑ moartea acestuia, pentru cӑ nu şi-a sӑrbӑtorit-o niciodatӑ.

Abia la maturitate a reuşit sӑ reconstituie, „pe cӑi lӑturalnice copilӑria, adolescenţa, tinereţea lui Ion Tohӑneanu”, ...şi a fӑcut-o „cu emoţie, cu bucurie şi cu amӑrӑciune, dar şi cu sentimentul, ciudat şi confuz, cӑ sӑvârşesc un act de impietate...”.

Declarӑ cӑ se simte legat de strӑbunii sӑi, pe care „îi simt alӑturi în tot ceea ce încӑ întreprind, iar acest sentiment de dependenţӑ consimţitӑ şi de solidaritate verticalӑ, pe coridoarele de umbrӑ ale trecutului, îl datorez în întregime tatӑlui meu”.

De la tatӑl sӑu a aflat, „cu emoţie şi uimire”, cӑ în limba latinӑ, profesor înseamnӑ mӑrturisitor, deci dascӑlul nu face doar un act de comunicare, ci şi unul de „cuminecare”.

Tot de la tatӑl sӑu a învӑţat sӑ se închine „la modéle, nu la mode, cӑci módele mor tinere, în timp ce modélele sunt statornice”.

Aminteam cӑ am avut şansa unicӑ sӑ-l cunosc pe profesorul Tohӑneanu în ipostaze, aş putea spune, aproape familiale. L-aş putea caracteriza cu un singur cuvânt: modestia! Lucru remarcat şi de Ionel Funeriu, care ţine sӑ precizeze cӑ pe uşa apartamentului scrie „G.I.Tohӑneanu”, fӑrӑ „prof. univ. dr.”.

Desigur, pentru autor şi pentru magister cӑile universitare au fost convergente. Despre acest aspect, al activitӑţii universitare a lui G.I. Tohӑneanu, sunt memorabile paginile în care aflӑm cӑ, în timpul „dӑscӑliei universitare la filologia bucureşteanӑ (1949-1952)”, s-a aflat „în preajma celor mai luminaţi filologi ai vremii: Al Graur, Iorgu Iordan, Jacques Byck, Tudor Vianu, C. Balmuş, D.M. Pippidi, Aram Frenkian, T. Capidan”, iar despre fiecare pӑstreazӑ „dulcea povarӑ a unor amintiri de neşters, pe care nӑdӑjduiesc sӑ le evoc amӑnunţit cu alte prilejuri, dacӑ soarta îmi va fi cu putinţӑ”.

Despre colaborarea cu academicianul Alexandru Graur despre care G.I. Tohӑneanu spune cӑ nu avea „asistenţi”, avea doar „colaboratori”, „iar aceştia erau trataţi ca atare”: „Am învӑţat de la el nu numai foarte multӑ carte latineascӑ şi româneascӑ – ceea ce, pentru amândoi, însemna cam acelaşi lucru -, ci şi lecţia superioarӑ a firescului, a simplitӑţii [...]”.

Nimic neobişnuit în afirmaţia cӑ latina şi româna însemnau „cam acelaşi lucru” pentru Alexandru Graur şi pentru G.I. Tohӑneanu care, pe la 5-6 ani citise deja „De bello Gallico” de Caesar. Pot confirma cӑ tatӑl meu mi-a spus cӑ elevul Tohӑneanu vorbea liber în clasӑ în limba latinӑ cu tatӑl sӑu, Ion Tohӑneanu, directorul liceului!

În 20 iunie 1952 a fost dat afarӑ de la Universitate. O zi tristӑ pentru tânӑrul cadru universitar Tohӑneanu. Originea „nesӑnӑtoasӑ”, mentalitӑţile staliniste ale celor care conduceau învӑţӑmântul românesc şi invidia unor colegi care nu puteau suporta aplauzele puternice cu care-l rӑsplӑteau studenţii la terminarea expunerilor sale, au reuşit sӑ stopeze, temporar, cariera didacticӑ a magistrului.

Au urmat ani grei, ani în care a fost nevoit sӑ stea departe de catedra universitarӑ, ani „...de surdӑ teroare, dupӑ ce tancurile sovietice zdrobiserӑ dârza şi nobila insurecţie maghiarӑ, sângeros preludiu al eliberӑrii definitive de sub cӑlcâiul comunist [...]”.

Sprijin în anii grei care au urmat a avut în poezie: „De altfel, în toate împrejurӑrile grele ale vieţii, m-am rezemat de Poezie, ajungând la convingerea cӑ lucrarea ei asupra sufletului omenesc poate fi şi una alinӑtoare”.

Dupӑ un timp, prigoana intelectualilor de la mijlocul secolului XX înceteazӑ şi magistrul se reîntoarce printre studenţii sӑi dragi. Povesteşte cum l-a întâmpinat tatӑl dupӑ ce a primit vestea cӑ se va reîntoarce la catedrӑ: „Fӑrâma, între gene, lacrimi...”.

Sunt evocaţi colegi, magiştri ai magistrului, mari personalitӑţi ale culturii române în aceastӑ carte. Despre Clio Sârbu scrie cӑ a regretat dispariţia ei timpurie, „mӑcar cӑ, afectiv, nu ne-am fi putut întâlni niciodatӑ, la niciun capӑt de gând”.

Are cuvinte de laudӑ şi respect pentru Tudor Vianu, care „şi-a cultivat deprinderea de a scrie simplu şi elegant, iar româneasca lui literarӑ, lipsitӑ de zorzoane şi de ostentaţie, rӑmâne fireascӑ şi pilduitoare”, pe care „Este o încântare sӑ-l citeşti: fraza sa, densӑ şi totodatӑ suplӑ, gravӑ şi, deopotrivӑ, suavӑ rӑmâne tot timpul deschisӑ şi transparentӑ oricӑrui cititor şcolit”.

Despre Mihail Sadoveanu spune: „Mare iubitor al Dobrogei ca Ţarӑ a Vechimii, Sadoveanu îi cutreierӑ nu o datӑ ţӑrmul, doldora de trecut”.

Pe G.I. Tohӑneanu l-au interesat toatӑ viaţa toponimele. „În rӑstimpul când fiinţa mea intimӑ era cutreieratӑ, încӑ, de dorul de ducӑ, am meditat îndelung, între altele, la chemӑrile ispititoare ale unor toponime mai mult sau mai puţin exotice, în stare sӑ hӑituiascӑ imaginaţia unui tânӑr”.

Latinist de mare valoare, n-a putut niciodatӑ sӑ ajungӑ în Italia. De câteva ori a fost foarte aproape s-o facӑ. Cine va citi cartea, va gӑsi acolo ce piedici stupide i-au apӑrut în cale.

Ionel Funeriu scrie la sfârşitul cӑrţii sale: „Evocӑrile mele biografice vorbesc – sper sӑ se înţeleagӑ foarte clar acest lucru – nu despre mine, ci despre clipele trӑite în compania profesorului care m-au fӑcut pe mine, dar şi pe alţii care au avut privilegiul sӑ-l cunoascӑ îndeaproape, sӑ iasӑ îmbogӑţiţi spiritual din orice întâlnire cu el”.

Şi eu am avut privilegiul de a-l cunoaşte îndeaproape pe magistrul G.I. Tohӑneanu. Dupӑ fiecare binecuvântatӑ întâlnire, chiar m-am simţit îmbogӑţit spiritual!

Citește și