Autorul a scris acest tratat filozofic pe când avea douӑzeci şi cinci de ani. Tinereţea n-a fost pentru Noica un obstacol pentru a pune întrebӑri şi a gӑsi rӑspunsuri, pentru a-şi pune întrebӑri şi a cӑuta rӑspunsuri. Aceasta este una din acele cӑrţi care lasӑ urme şi provoacӑ bucurii, nu ştiu cât de simple – depinde, probabil, de la cititor la cititor -, dar, chiar dacӑ nu putem fi de acord cu opiniile exprimate, cel puţin putem accepta incursiunea autorului în marile probleme ale existenţei omului.

Din 1934, când Noica a fost premiat pentru prima sa carte, chiar aceastӑ carte, pânӑ azi, nu s-au produs prea multe schimbӑri în mentalitatea omului, sau poate nu s-au produs deloc. Autorul constatӑ cӑ oamenii sӑraci, „cu viaţă puţină şi posibilităţi puţine de viaţă în ei ştiu ce vor”. Altceva se întâmplӑ cu „oamenii puternici [care] întârzie în bunurile lor şi nu mai dau nimic”.

Pentru Noica, existӑ „totuşi un mijloc de a trăi de mai multe ori”, mai exact trӑim în fiecare zi în altӑ lume, din moment ce „Mîine va fi altceva. Fructul pe care l aţi mâncat azi nu l veţi mai mânca niciodată. Veţi mânca un altul. Din acelaşi pom? Nu, dintr altul, căci şi pomul trăieşte”.

Noica lasӑ lumea materialӑ cu permanentele ei schimbӑri şi transformӑri şi ne pune o întrebare la care dӑ chiar el rӑspunsul: „…ce idee a murit de la facerea lumii încoace? Niciuna”.

Din loc în loc, mӑ întâmpinӑ bucuriile simple despre care aminteşte titlul cӑrţii. Cum aş putea sӑ trec indiferent peste faptul cӑ ideile sunt „eternităţi care umblă printre oameni“?

În altӑ parte Noica zice cӑ ideile „nu au o singură dimensiune, ci mai multe. Că ele nu trăiesc numai în planul logic, dar răspund întregului nostru sufletesc: sunt şi necesitate de adevăr, dar şi emoţie; sunt schemă şi bucurie”.

Noica ne face sӑ vedem lumea aşa cum nu ne-am gândit. „Iată, de pildă, am acum vârsta foamei de azi; dacă o are şi vecinul meu, ne înţelegem. Dacă nu, el nu va afla nimic din ce se petrece în mine. Cum ne putem înţelege, atunci? Eu nu pot vedea cum place altcuiva un lucru, îmi amintesc doar cum mi a plăcut mie. Înţeleg aşadar ceva local, al său, prin altceva local, al meu”.

E extraordinar modul cum autorul trece de la lumea materialӑ la cea a ideilor, de la revӑrsӑrile Nilului care „trebuia să şteargă toate urmele, toate hotarele oamenilor; trebuia să alunge toată istoria materiei dimprejur, ca să poată apărea idea”. Pentru aceasta, tot ce trebuie sӑ facӑ omul este sӑ cureţe „terenul vieţii sale”, sӑ lase apele sӑ se reverse peste [el], peste toate momentele neorganizate ale vieţii […], peste toată istoria [sa]”.

Constantin Noica ne aratӑ aşa cum suntem, chiar dacӑ s-ar putea sӑ nu ne convinӑ: „De ce durerea altora se echivalează, dacă nu chiar se amplifică în noi, în timp ce bucuria lor e nerealizabilă pentru noi? Ce mi pasă de fericirea altora? Mă şi doare, îmi dă un gust amar în gură. Dar cum să nu mi pese de suferinţa altora? E în mine. Stă aci, gata să ţâşnească. Mă pândeşte, pe mine ca şi pe ceilalţi”.

Pentru autor, viaţa înseamnӑ mai mult decât „soarele care urcă şi coboară, pofta care cere şi se satisface, senzaţia care începe şi oboseşte, bucuria care strigă şi deodată tace”. El vede sensul vieţii în idee (în omul care gândeşte, aş zice eu), în ideea care nu oboseşte niciodată.

„Mathesis sau bucuriile simple” poate fi privitӑ ca o revelaţie. E un sentiment ciudat sӑ ne descoperim pe noi înşine în douӑ rânduri ale cӑrţii: „Ne e frică de singurătate. Când rămânem singuri, luăm o carte, sau scriem o carte, sau fluierăm. De ce să ne fie frică? Poate de la singurătate încolo începem noi înşine”.

Constantin Noica în prima sa carte ne-a lӑsat un mesaj ca şi cum ar fi scris-o pe ultima. Din 1934 pânӑ în 1986, când a apӑrut „Scrisori depre logica lui Hermes”, filosofia scrisӑ a lumii s-a înnoit cu opera omului care şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii la Cabana de la Pӑltiniş. În „Mathesis sau bucuriile simple” scrie: „Nu, nu putem muri aşa. Trebuie să trecem cuiva adevărul nostru, ceea ce a fost bun şi drept în noi. Altfel nici noi n am servit la nimic. Trebuie să prelungim modul nostru de a fi, voinţa noastră de a fi”.

Autorul ne-a trecut nouӑ adevӑrul sӑu, ce a fost bun şi drept în el. Chiar pot sӑ mӑ întreb oare nu cumva „formula potrivitӑ eternitӑţii noastre”, sau „bucuria care stӑ” se numeşte Constantin Noica ?

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News

Citește și