O poveste pentru oameni mari, cu un copil (fetiţa Momo) care redӑ timpul furat de „oamenii cenuşii” înapoi oamenilor, o poveste care e de o actualitate care ne poate pune pe gânduri: nu mai avem timp mai deloc pentru socializare, devenim din ce în ce mai roboţi.
Michael Ende ne trimite o întrebare semnal de alarmӑ: oameni buni, nu cumva aţi uitat sӑ trӑiţi?
Copiilor de pretudindeni şi dintotdeauna, atenţi la poveştile pe care le aud, iar „în timp ce ascultau cum se depănau pe scenă întâmplările zguduitoare şi cele hazoase”, cu infinita lor imaginaţie, „li se părea că acea viaţă doar jucată ar fi, în chip misterios, mai adevărată decât viaţa lor proprie, de zi cu zi, şi le plăcea nespus de mult să ia parte la cealaltă realitate”.
Michael Ende aduce povestea din timpuri imemoriale la perioada modernӑ. „De atunci au trecut mii şi mii de ani. Marile oraşe de pe vremea aceea sunt dărâmate, templele şi palatele s-au prăbuşit. [...] În zidurile crăpate nu mai răsună decât cântul monoton al greierilor făcând impresia că pământul respiră în somn”.
Şi acum facem cunoştinţӑ cu eroina poveştii, Momo, care trӑieşte într-un oraş strӑvechi: „câteva dintre vechile oraşe mari au mai rămas oraşe mari până în zilele noastre. [...] ici şi colo printre noile clădiri mai sunt câteva coloane, câte o poartă, o bucată de zid sau chiar un amfiteatru din acele vremuri străvechi. Iar într-un astfel de oraş s-a petrecut povestea cu Momo”. Ce ştia sӑ facӑ cel mai bine acest copil era sӑ-i asculte pe ceilalţi. Este, fӑrӑ discuţie, o realitate tristӑ pentru cӑ puţini oameni ştiu într-adevӑr s-asculte. „Momo se pricepea să asculte astfel încât oamenii nehotărâţi şi nedumeriţi se lămureau dintr-o dată foarte clar ştiind ce vor. Sau cei sfioşi se simţeau brusc nestingheriţi şi îndrăzneţi”.
Momo, o fatӑ care trӑieşte singurӑ printre ruinele unui antic teatru, purtând „un surtuc bărbătesc vechi şi mult prea mare, împreună cu o fustă din petice colorate”, are legӑturi cu marele Univers. Asculta seara, singurӑ, „sub bolta cerului scânteietor de stele, [...] doar marea linişte. Atunci i se părea că şade în interiorul unei mari urechi ascultând ce se petrece în lumea stelelor. Avea impresia că aude foarte încetişor o muzică majestuoasă care îi mergea drept la inimă”.
Momo ştia sӑ asculte pe oricine, fie om mare, fie copil. Fireşte, cei mai fericiţi erau copiii, pentru cӑ Momo îi stimula sӑ se joace mai „frumos ca niciodatӑ înainte”. Datoritӑ acestei fetiţe cu capacitӑţi ieşte din comun, niciun copil aflat în preajma ei nu se mai plictisea, mereu se nӑscoceau jocuri noi.
Un exemplu de joc. Copiii îşi imagineazӑ cӑ sunt pe un vapor special, pe nava de cercetare Argos, compusӑ „în întregime din oţel albastru de alamont, flexibil şi incasabil ca o lamă de sabie şi care, printr-un procedeu special fusese turnată dintr-o singură bucată, fără nici o sudură sau înnăditură”.
Nava pleacӑ sӑ întâlneascӑ şi sӑ distrugӑ „taifunul continuu”, care era mereu în cӑutarea unei victime.
„Taifunul continuu” este întâlnit de cei de pe nava Argos. O fӑpturӑ uriaşӑ care, pe suprafaţa oceanului, „stătea într-un singur picior, se tot îngroşa spre capătul de sus şi arăta aidoma unui titirez de mărimea unui munte. Se învârtea cu o asemenea repeziciune în jurul său încât nu se puteau distinge nici un fel de amănunte”.
Se trage în „taifunul continuu” cu „tunul de contraficţiuni” dar, nu s-a auzit nimic. Lucru normal. În fond – ne spune Michael Ende determinându-ne astfel sӑ reintrӑm în lumea coplӑriei, a imaginaţiei nemӑrginite – „după cum se ştie, un tun de contraficţiuni trage cu proteine”.
Pânӑ la urmӑ, periculosul taifun e distrus – mai bine zis calmat – de un cântec. Remarcabil mi se pare cӑ de data aceasta autorul ne prezintӑ un personaj Momosan.
Toţi copiii sunt de acord cӑ doar la Momo, fetiţa cu haine ponosite, prea mari pentru ea, care avea un adӑpost improvizat în preajma ruinelor unui teatru antic, se puteau juca cel mai bine. Doar cӑ binele dureazӑ puţin...
Voi reveni asupra acestui aspect. Deocamdatӑ, trebuie spus cӑ Momo avea şi prieteni în toatӑ firea. Cei mai buni erau Beppo Măturătorul, un bӑtrân care povestea cui voia sӑ-l asculte cum trebuie mӑturatӑ o stradӑ: „niciodată nu trebuie să te gândeşti la toată strada [...]. Trebuie să te gândeşti numai la următorul pas, la următoarea respiraţie, la următoarea lovitură de mătură. [...] Astfel îţi face plăcere, ceea ce e important, căci numai astfel se face treaba cum trebuie. Aşa e necesar să fie”.
Al doilea bun prieten era Girolamo, un tânӑr arӑtos pe care toţi îl strigau Gigi Ghidul. Chiar fӑcea pe ghidul câteodatӑ: „Dacă străinii acceptau, el se pornea şi le povestea tot soiul de scorneli. Îi copleşea cu întâmplări, nume şi date născocite, încât pe bieţii ascultători îi apuca ameţeala. Unii îşi dădeau seama şi plecau supăraţi, dar cei mai mulţi luau toate drept adevărate şi chiar erau gata să plătească cu bani buni când Gigi le întindea la sfârşit chipiul lui cu cozoroc”.
Momo şi Gigi privesc luna care face sӑ luceascӑ „tainic” ruinele unde era adӑpostul micuţei eroine. Mai departe, admirabil leagӑ Michael Ende sentimentele celor doi cu specificul poveştii, care-i legat de timp: „Momo şi Gigi şedeau tăcuţi alături privind îndelung în sus spre ea, iar amândoi simţeau foarte limpede că în timpul acelei clipe erau nemuritori”.
Mai departe, autorul ne trimite la punctul culminant al întregii poveşti filozofând puţin despre timp. Pentru Ende, timpul este o tainӑ nebӑgatӑ în seamӑ de cei mai mulţi oameni. „Taina aceasta e timpul. Există calendare şi ceasuri pentru a-l măsura, ceea ce înseamnă însă prea puţin, căci oricine ştie că o singură oră poate părea o veşnicie, uneori poate trece însă într-o clipită ― depinde de ceea ce trăieşti în ora respectivă”.
Aflӑm cu surprindere cӑ şi timpul se poate fura. Cei care se ocupӑ cu aceasta sunt oamenii cenuşii, care lucreazӑ la Casa de Economie a Timpului. Ei reuşesc sӑ ademeneascӑ oamenii sӑ economiseascӑ timp lucrând mai repede, sӑ renunţe la conversaţii, pӑrinţii bӑtrâni sӑ fie duşi la azil, etc.,etc.
Oamenii cenuşii, cei care furӑ timpul de la oameni şi pe care-l folosesc în propria lor existenţӑ, chiar sunt cenuşii la chip, cu „feţe obosite, prost dispuse sau morocănoase şi ochi neprietenoşi”.
Pânӑ şi cei mai buni prieteni ai lui Momo, Gigi Ghidul şi Beppo Măturătorul devin morocӑnoşi şi nu mai au timp pentru cei din jurul lor. Totuşi, cei doi înţeleg cӑ se întâmplӑ ceva anormal în anticul lor oraş. „N-au timp [...], aşa spun. Vă daţi seama? E foarte straniu? E foarte straniu pentru ce nu mai au timp!”. Un zidar, pentru a economisi timpul de lucru, recunoaşte cӑ ce face el acum nu sunt case. Sunt „silozuri de suflete”, gata sӑ se prӑbuşeascӑ în câţiva ani.
Momo încearcӑ sӑ reînvie spiritul prietenesc care-i anima pe toţi locuitorii, mari şi mici, altӑdatӑ. Îi convinge sӑ vinӑ iar la ea, sӑ povesteascӑ şi starea de bine sӑ revinӑ locuitorilor oraşului. Oamenii cenuşii nu pot fi de acord ca un copil sӑ le strice planurile. Încearcӑ s-o mituiascӑ pe Momo cu o pӑpuşӑ .„Tot nu eşti mulţumită? oare ce-i mai lipseşte păpuşii perfecte?” – o întreabӑ, oamenii cenuşii, exasperaţi de neclintirea fetei în hotӑrârea de a menţine vii relaţiile dintre oameni. Rӑspunsul dat de Momo poate înmuia orice suflet, indiferent cui i-ar aparţine: „privi în jos şi se gândi. ― Cred, spuse încetişor, că nu poate fi iubită”.
Întocmai ca firul de iarbӑ care sparge asfaltul şi iese la soare, tot aşa Momo sparge organizarea perfectӑ a hoţilor de timp şi reuşeşte, pe moment, sӑ readucӑ bunele obiceiuri de socializare în comunitate. „Mulţi prieteni vechi se întoarseră într-adevăr la ea şi lucrurile erau aproape ca înainte. Fără să ştie, Momo se împotrivea astfel planurilor domnilor cenuşii. Iar ei nu puteau îngădui una ca asta”.
Acţiunea romanului (sau poveştii, depinde de cititor sӑ aleagӑ) continuӑ într-un ritm alert, cu urmӑriri şi ieşiri din situaţii limitӑ. Facem cunoştinţӑ mai bine cu oamenii cenuşii şi sediul lor central, Casa de Economii a Timpului, unde puneau la cale toate relele lumii, cu fiinţa bunӑ care administreazӑ timpul oamenilor, Maestrul Ora.
Pentru Michael Ende fiinţele rele sunt cenuşii. Pânӑ şi trabucul lor (un accesoriu necesar supravieţuirii) e cenuşiu şi nu trebuie sӑ le lipseascӑ niciodatӑ din colţul gurii, lumina de pe coridoarele Case de Economii a Timpului e tot cenuşie. Bunul Maestru Ora, care are grijӑ ca timpul sӑ aparţinӑ oamenilor şi sӑ-l foloseascӑ asa cum cred ei cӑ-i mai bine, locuieşte în „casa Niciunde”, unde totul este auriu: „Pe măsuţă stătea o carafă voluminoasă de aur, două ceşcuţe şi alături farfurii, linguriţe şi cuţitaşe, totul din aur strălucitor. Într-un coşuleţ erau franzeluţe rumene aurii şi crocante, într-o micuţă strachină unt galben auriu iar în alta miere ce părea aur lichid”.
Casa Niciunde, aflatӑ pe strada Nicicând, e locul de unde porneşte timpul. Maestrul Ora distribuie fiecӑrui om timpul care îi este hӑrӑzit.
Momo reuşeşte, pânӑ la urmӑ, cu ajutorul vechilor prieteni Gigi Ghidul şi Beppo Mӑturӑtorul, sӑ-i distrugӑ pe hoţii de timp.
Şi pentru cӑ unei poveşti îi şade bine, de foarte multe ori, sӑ aibӑ un final fericit, Michael Ende transmite mesajul de revenire la normalitate folosindu-se de broasca ţestoasӑ Casiopeea, asistenta de încredere a Maestrului Ora. Pe carapacea broaştei scrie ceva la sfârşit. Cine va citi povestea, va afla.
Eu, pentru final, am ales altceva din povestea pentru mari şi mici, pentru mici şi mari, ceva care nu trebuie uitat niciodatӑ: „fiecare om are propriul său timp”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News