Indiferent cât de lung ar fi drumul pe care am merge prin opera scriitorului maghiar, fie un roman, fie o povestire, efectul e sigur. Rӑmâne ceva acolo, în cititor, care nu mai pleacӑ niciodatӑ. Rӑmâne o suferinţӑ, o solidaritate atemporalӑ cu personajele pe care le-ai întâlnit, ai vrea sӑ schimbi lumea, dar...te împaci cu nedreptӑţile vieţii, pentru cӑ aşa e viaţa asta...

„O datӑ sӑ te saturi” şi apoi...fie ce-o fi! Câtӑ disperare poate acumula un om, câtӑ foame poate îndura cineva pentru ca un gest necugetat sӑ fie aproape un act de normalitate?

Un grof îşi ademeneşte angajaţii de pe moşie sӑ termine lucrul mai repede, rӑsplata promisӑ fiind o masӑ...normalӑ, nu zeama zilnicӑ pe care o mâncau în timpul pauzei de prânz, direct pe câmp. O „zeamӑ cafenie. Deasupra pluteau câteva steluţe de unturӑ sleitӑ, care se lipeau de tinicheaua lingurii [...]”. Acesta era meniul zilnic al truditorilor pe pӑmânturile grofului.

Kis János, e „omul cӑruia i s-a nimerit numele cel mai scurt şi sӑrӑcia cea mai lungӑ”. Şi el lucreazӑ pe terenurile stӑpânului şi-i este foame. Nu-l poate sӑtura zeama aceea cafenie, zilnic aceeaşi.

Groful îşi ţine promisiunea şi tot satul participӑ la festin. Prea târziu pentru János, dupӑ atât de mult „post”, nu poate mânca ce i se oferӑ. Omul sӑrac „se saturӑ cu zeama. Când sӑ vinӑ rândul cӑrnii, s-a isprӑvit cu el. Carnea o înfulecӑ alţii”.

Şi pentru cӑ neputinţa îndestulӑrii nu era îndeajuns pentru flӑmândul Kis János, îl mai vede şi pe grof sӑrutându-i soţia. Prea mult de îndurat... Atunci, „mâna i se încleştӑ pe cuţit şi-l înfipse pânӑ la prӑsele în pieptul jandarmului”.

Cititorul, ajuns la sfârşitul povestirii, se poate întreba cum de s-a ajuns la crimӑ. E doar Kis János vinovatul, sau în nedreptӑţile sociale acumulate se gӑseşte rӑspunsul ?

Când cineva face o fӑrӑdelege, poate fi arӑtat cu degetul. Când o lume întreagӑ are partea ei de vinӑ, ne putem pune întrebarea: ce-i de fӑcut?

Tocmai aceasta-i întrebarea la care ne invitӑ sӑ rӑspundem abilul scriitor Móricz Zsigmond.