Romanul începe într-o notă veselă. Sandu cere ajutor Divinitӑţii, într-un stil extrem de original: “Doamne, te vizitez rar, dar sunt acum aşa de fericit că vizita mea e obligatorie, oricât de neatent ai fi Tu faţă de toţi, sau numai faţă de mine."

Sandu se simte bine: „Îmi simt corpul sănătos şi sprinten, nici un defect la maşinăria complicată, iar mintea o pot îndrepta după voie, înspre descoperirile cele mai subtile. Ai îmbogăţit lumea ca ochii şi urechile să fie în veşnică încântare. Sunt aproape complect fericit”.

Motivul „vizitei rare” pe care o face Sandu lui Dumnezeu este cӑ vrea sӑ scape de Irina, care nu-i frumoasӑ, „şi ochii mei au obosit repede îndreptându-se spre silueta ei bicisnică”, zice Sandu. Nici deşteaptӑ nu prea e, iar el zice cӑ a „ostenit vorbind singur, inutil şi ridicol”. Nici mӑcar nu e bogatӑ. Are prea multe defecte, „dar e îndrăgostită, căci pentru dragoste nu e nevoie de minte, de frumuseţe sau de bani. Am simţit-o că trăieşte numai din gândul la mine, că singură s-ar usca întocmai ca o floare neudată”.

Sandu vrea cu ardoare ceva: „Doamne, fă să-mi recapăt libertatea... Cum, nu ai putea pricepe decât Tu, cu priceperea Ta savantă. Eu nu sunt în stare de nicio hotărâre."

Pe Irina o cunoscuse la Facultatea de Litere, unde erau colegi. Ea era mai mereu vӑzutӑ în compania altor douӑ colege: Maia, „mai blajină, mai umilă” şi Dudu, care „surâdea fără întrerupere cunoscuţilor şi necunoscuţilor, strecurându-se graţios prin mulţimea care se grăbea întotdeauna să-i facă loc”.

Din cele trei, Sandu o alege pe Irina, cea care era „mai greu de definit”.

Sunt povestite, admirabil, etapele apropierii dintre cei doi. Un fragment din detalierea lui Sandu despre o excursie la Curtea de Argeş: „Pornirăm în întuneric şi coborârăm la Argeş. Era linişte, aerul curat, copacii lăsau umbre lichide. […]. Ne simţeam aproape. Şi atunci un regret m-a chinuit: n-o cunoşteam mai bine ca să am curajul unei sărutări. După cum se vede, pe atunci aveam gustul armoniei oricărui fapt. Preliminările amorului trebuiau să aibă o durată hotărâtă”.

Chiar şi acele momente, când dragostea pare a se înfiripa, pot trece pe plan secund pentru Sandu. El şi ea, aflaţi în plin proces de amor preliminar, se plimbӑ prin Curtea de Argeş. Trec pe lângӑ o prӑvӑlie. Ea, trece mai mult îndrӑgostitӑ, el trece mai mult…înfometat. El n-are curaj sӑ-şi cumpere de mâncare, „de fricӑ sӑ nu par greoi”, cum zice, deşi o foame teribilӑ nu-l lasӑ-n pace. Amorul şi „poezia Argeşului” sunt neputincioase în faţa omeneştilor nevoi care-l chinuie pe Sandu.

Dupӑ prima noapte de amor, Sandu rӑmâne acelaşi om distant. „La întoarcere mi-am exagerat răul pe care mi-l făcuse vinul băut ca să mă pot duce de-a dreptul acasă, căci bănuiam că după un act aşa de mare erau necesare tot felul de mulţumiri şi de efuzii sentimentale care m-ar fi întârziat pe drumuri. Irina mi-a dat astfel drumul, încercându-se să nu plângă şi trimeţându-mă singur ca să mă îngrijesc”.

Personajul principal dӑ, la un moment dat, semne c-ar ţine la Irina. Cunoscându-i familia, îi spune: “Ce curios lucru: toţi ai tăi au ceva strâmb în ei. Poartă haine demodate şi sclipitoare, amestecă româneasca cu franţuzeasca într-un mod caraghios. Tu singură din toţi eşti precisă, ai simţul proporţiunilor, n-ai fost influenţată de casă, de oameni şi de păsări!".

Irina se mulţumeşte cu ceea ce primeşte de la Sandu. Puţinӑ tandreţe din partea lui e suficientӑ. Ştie cӑ nu va fi soţia lui. Chiar el i-o spune tranşant. Stӑ cuminte, tӑcutӑ, în aşteptarea unui gest de bunӑvoinţӑ din partea lui.

Sandu s-a plictisit repede de Irina. Nu-i mai trebuie; o trimite la alţii, dar nu suportӑ sӑ ştie cӑ nu mai e cu el. O cheamӑ înapoi, ea vine tӑcutӑ, gata oricând de a-i face pe plac celui pe care-l iubeşte. Sandu, în schimb, vrea sӑ fie cât mai departe şi pleacӑ la Paris. Ea, se mӑritӑ cu altul, dar nu-l poate uita pe unicul ei iubit.

Deşi n-o spune, Irina suferӑ din cauza propriilor ei limite; îi trec gânduri ciudate prin cap. „Şi de câte ori eram împreună lângă vreun pericol — deasupra unei stânci în excursii — o simţeam mişcată, îşi uita vorba şi privea în spaţiu. Pricepeam că se petrecea ceva anormal în ea”.

În final, ea cade de pe nişte stânci, la Sinaia. Cade, sau se aruncӑ? La ce bunӑ admiraţia lui Sandu acum, când ea nu mai este? („Aşa mică, a fost în stare de un gest mare! Ea, care se îndoia sub hotărârile tuturora, a fost în stare de o hotărâre proprie grandioasă”). O clipӑ fatalӑ, „Dar, măcar pentru clipa aceea, a fost măreaţă. A stricat toată arhitectura presupunerilor mele”.

Nici la sfârşit Sandu nu poate fi altfel. Judecӑ totul în aşa fel încât lui sӑ-i fie bine. „POATE A LUNECAT...”, îşi zice el, în încercarea de a-şi elibera conştiinţa încӑrcatӑ.

„Cerul s-a apropiat de mare, scoica uriaşă s-a închis, cuprinzându-mă”. Sunt ultimele cuvinte din jurnalul aducerilor aminte al lui Sandu. Cuvinte deosebit de frumoase, pline de tristeţe…

Scoica uriaşӑ se închide pentru fiecare…


Citește și

loading...