Neaşteptate şi spectaculoase metafore – prezente peste tot în carte - îmbracă nişte adevăruri pe care le simţim în fiecare moment al existenţei noastre. Ion Mariş stă de vorbă cu destinul şi-l întreabă „Dar de ce îmi descătuşezi ritmul / şi toate ţintele mi le ataşezi inimii″ şi-i reproşează prea mult amânata revenire la normalitate: „...când spune-mi când / voi reveni la / oferta irevocabilă″.

Autorul are, la prima vedere, exprimări paradoxale (de genul „Eu plus niciunul″), cu grijă „aşezate″ înaintea unor lămuriri poetice, dar pe care le putem intui a avea omenescul (suferinţa, bucuria, suportabilitatea durerii sufleteşti) în ele. Întreaga strofă trebuie citită „dintr-o suflare″ pentru că trece dincolo de cuvinte şi ne duce direct în lumea sentimentelor. Şi a meditaţiei, pe seama singurătăţii omului înconjurat de oameni, dar întotdeauna doar cu el însuşi în faţa destinului. „Eu plus niciunul″- zice Ion Mariş- şi nu avem altceva de făcut decât să recunoastem că în lumea asta suntem pe cont propriu...Mie, prima strofă din „Cuvinte incinerate″ îmi pare a fi un monolit imposibil de sfărâmat în părţi mai mici. Doar întregul are sens şi de aceea o scriu aici: ″„Eu plus niciunul / din laşitate nu-mi permit suferinţa / nu suport pietrele fără nume / din toate frisoanele teama″.

„Câteva imagini triste″ e poezia care ne arată că citim cartea unui poet în evidentă ascensiune literară, aflat în perioada deplinei maturităţi a existenţei sale („e doar o minciună speranţa / nu-mi doresc nimic / sunt aproape de final″).

Şi mai departe, următoarele două versuri sunt argumentele cele mai bune pentru a demonstra oricui se îndoieşte că „urcuşul″ poetului sighetean nu-i doar o bunăvoitoare găselniţă din parte-mi, e adevărul care invită cititorul să citească şi să zâmbească, să citească şi să se-ntristeze, să se gândească la ce frumoasă poate fi poezia, la ce bine-i atunci când versurile sunt scrise cu pasiune, care are sediul în lăcaşurile cele mai intime ale sufletului unui om trecut prin bucurii, prin necazuri: „...ploaia trece prin mine / îmi udă gândurile şi râde″.

Ion Mariş are darul de a ni se face plăcut şi în poezie, exact asa cum ştie s-o facă în realitate. El ne spune: „Nu mă grăbesc / sfârşitul se tot ţine după mine deşi merg încet″. E chiar simpatică exprimarea şi tocmai când credeam că totu-i în ordine, cardiologul dă verdictul: „Prietene, îmi spune, e prea târziu, / viaţa ta s-a malignizat″.

Autorului nu-i convine lumea în care trăim. Nu mă mir. Fiecare om are motivele lui de a protesta retoric sau chiar ţintit pentru ce i se-ntâmplă. Ion Mariş face parte din puţinii care poate s-o facă prin poezie. O face bine şi într-un fel inconfundabil!

Ce-i mai rămâne omului de făcut? „să-ţi cauţi urma în nisipuri mişcătoare şi să te ascunzi / printre toate zilele zidite″.

Citesc în poezia „Frici reziliate″: „Ştiu că în curând voi urma / calea crucii mele / presărată cu fapte mărunte / pe care nu le vei înţelege / neaparţinându-le″.Interesant e punctul de vedere al poetului, care vede nu faptele aparţinând omului, ci omul aparţinând faptelor.

Sunt în carte versuri pline de adevăr, care nu se lasă „prins″ cu una, cu două: „am umblat prin ceilalţi / purtându-le trupurile în zadar / am lăsat atâtea ziduri în urmă″.

Avem de-a face cu un om rezistent în faţa avalanşei de întâmplări care a lucrat adânc la „aspectul″ „Sentimentelor neasigurate″. „nu sunt făcut să număr disperarea [...]″ – zice Ion Mariş, găsindu-şi un bun refugiu: „mi-am pierdut sentimentele prin pixeli″.

„Când nu pot adormi îmi schimb visele″- aşa începe poezia „Frunze, toamna, uneori″. Îmi place această interesantă idee de schimbare a ordinii fireşti, o idee pe care am semnalat-o deja în poezia „Frici reziliate″. „Frunze, toamna, uneori″ continuă cu: „le amestec un pachet de joc din frunze / risipite pe o schemă neştiută doar vorbe / atâtea vorbe încât ne săturăm şi plecăm ieşim / ne pregătim să decolăm spre absurde coloane / sunt cele ale templului Domnului″.

Autorul ştie să fie paradoxal. Uneori e un paradox plăcut, ca în versurile: „Un taxi mi-a depăşit aşteptările pe când nu / aşteptam nicio sentinţă nicio ţintă″. Alteori e un paradox atent ales prin ambiguitatea exprimării. Superbă poezia „Albastru, uneori niciodată″ (aici chiar titlul poate fi trecut pe lista spectaculoaselor paradoxuri poetice marişiene). Interesant şi ultimul vers al amintitei poezii, care ne lasă să-(l) înţelegem cum vrem, cum putem: „cerul meu nu mă priveşte!″.

O poezie care mi-a plăcut mult este „Constituţia nesomnului″. Scriu aici prima ei parte: „ Dimineaţa când soarele mi se topeşte de retină / respir puţin din micul dejun şi-ncerc / să aranjez calendarul ordinar după numele / tuturor sfinţilor pe care i-am cunoscut şi / aproape toţi m-au avertizat / omule nimic nu e definitiv în lumea vizibilă″.

În altă poezie, Ion Mariş ne lasă uşor întredeschisă uşa sufletului său. Uitându-ne discret înăuntru, putem citi: „N-am pentru cine cânta, n-am pentru cine plânge / [...] / toate lucrurile goale m-au năpădit, mă sufocă, / Dumnezeu m-a zărit şi-a fugit dintr-o frică reciprocă. / Nici viaţa nici moartea nu mă mai pot constrânge″.

Îmi permit să „ataşez″ lângă versurile de mai sus ultimul vers al următoarei poezii („Psalm antidepresie″): „Şi-am rătăcit pe drumuri drepte″.

E o situaţie în care mulţi dintre noi ne-am putea afla. Deosebirea dintre noi şi autorul cărţii „Sentimente neasigurate″ este că el ştie să pună „...puncte de suspans pentru cunoscuţii din ceruri″ („Sentimente nesemnalizate″);

Comentariul l-am încheiat cu punct şi virgulă în locul punctului. Cu alte cuvinte, l-aş mai putea continua, pentru că autorul îmi dă mult de lucru cu ideile versurilor sale. Cum aş putea trece indiferent peste „Fiinţa umană este construită dintr-un singur atom: al incertitudinii″, sau peste „Ce fel de specie o mai fi şi asta / se lasă mereu furată de aparenţe″?

Citește și