În vremurile când „a domni nu însemna numai a-ţi iscӑli plictisit numele; [ci] câte o întâmplare mai veselӑ înviora monotonia treburilor prea mohorâte”, ne pregӑteşte autorul pentru cele ce vom avea de citit, s-au petrecut urmӑtoarele fapte.

„...vreo zece, douӑsprezece românce, largi în spete şi voinice, îmbrӑcate de sӑrbӑtoare, cu cӑmӑşi cu altiţe, cu capetele înfӑşurate în basmale tivite cu mӑrgele de sticlӑ sclipitoare”, cer bӑrbaţi regelui, pentru cӑ ai lor au pierit în luptӑ.

Unui personaj interesant, Muikó, un vânjos care „ar fi putut sӑ se facӑ soldat sau altceva mai de seamӑ, dar se da în vânt mai ales dupӑ...trândӑvie”, îi revine un rol foarte important în rezolvarea nӑstruşnicei pretenţii a femeilor din Sӑlişte.

Dotzi, stӑpânul localitӑţii Sӑlişte, atât de zgârcit încât „pentru un câştig de un dinar ar fi fost în stare sӑ jupoaie un ţânţar”, îşi face calculul cӑ în urma cererii neobişnuite a sӑliştencelor, dacӑ aceasta s-ar concretiza, ar creşte numӑrul slujitorilor pe pӑmânturile sale. Gândire adaptatӑ acelor vremuri, în care moşia era preţuitӑ dupӑ numӑrul de suflete, nu dupӑ suprafaţa terenului. „O femeie şi un bӑrbat în ochii proprietarului sunt douӑ suflete, dar numai un trup, pe când pentru popi sunt douӑ trupuri, dar un singur suflet”.

Revenind la neaşteptata apariţie a româncelor costumate de sӑrbӑtoare, aşa cum ni le descrie Mikszáth Kálmán, ar mai fi de adӑugat cӑ „felul cum era legat ortonul avea totdeauna un înţeles, în afarӑ de vârsta şi de starea sufleteascӑ, pentru cӑ vârsta şi simţirea o dӑ de gol şi îmbrӑcӑmintea de azi”.

Ortonul, un fel de şal sau batic, spunea multe despre purtӑtoarea lui. Mi-am adus aminte cӑ Mircea Eliade face ceva asemӑnӑtor în „Fragmentarium”, în capitolul „Veşmânt şi simbol”, din care citez: „Aţi văzut vreodată o fişie de batik, unul din acele costume sumare purtate in Java? Sint pinze multicolore, cu desene complicate, labirintice. Nici un ochi european nu ar putea descoperi deosebiri prea mari intre mai multe fişii de batik, in afară, fireşte, de culorile dominante; un costum pare galben, altul roşu şi aşa mai departe.

Şi, cu toate acestea, fiecare fişie de batik işi are semnificaţia ei precisă. Desenul acela labirintic vorbeşte ochiului unui javanez mai mult decit o pagină intreagă de descripţie. Fiecare semn este un simbol. Un javanez işi dă indată seama ce fel de om este trecătorul din faţa lui: dacă e bogat sau sărac, dacă e de la munte sau de la mare, ce meserie au avut părinţii lui, cine este logodnica lui etc. […]. Aproape că nu mai e nevoie de „prezentare", de „introducere", cum spun foarte exact englezii cind e vorba să facă cunoştinţa a doi oameni. Simbolismul vestimentar vorbeşte de la sine — şi vorbeşte tuturor, unui copil, ca şi unui bătrin, unui savant, ca şi unui ţăran.”

Desigur, semnificaţii ale modului cum sunt purtate diferite accesorii de îmbrӑcӑminte gӑsim şi azi, în Maramureş.

Autorul „Sӑliştencelor” descrie cu lux de amӑnunte moda de pe timpul când are loc acţiunea romanului. Mi-a atras atenţia precizarea cӑ nobilimea începuse sӑ poarte pene de barzӑ în locul celor de struţ, înfipte în partea din spate a cӑciulii, „E un dram de linguşire ; aşa purta şi fericitul întru Domnul Ioan Huniade”.

Tot Mikszáth Kálmán puncteazӑ cu maximӑ eficienţӑ intriga acţiunii ce va veni, legând-o admirabil de tarele societӑţii medievale, spunându-ne cӑ la curtea regeascӑ apӑruse bizantinismul, cu „pompӑ orbitoare” , prin urmare, „toţi se întreceau în a adulmeca dorinţele regelui ca sӑ se furişeze în încrederea lui, nӑscocind nenumӑrate pricini”.

O punere în temӑ fӑcutӑ printr-o frazӑ atent lucratӑ, precum o spadӑ ieşitӑ din mâna meşteşugarilor medievali, frumoasӑ când te uiţi la ea, periculoasӑ pe câmpul de luptӑ.

Dotzi, merge şi el pe calea bizantinismului şi-i trimite regelui „un mic buchet de sӑliştence”, adicӑ trei, dar niciuna din Sӑlişte, dar frumoase; una era din Trei Scaune, alta din Sibiu, alta din Fӑgӑraş.

Cele trei ajung la Curtea regelui, acolo au loc spectaculoase inversӑri de roluri, (Muikó joacӑ rolul regelui), iar dragostea e din nou capabilӑ de a învinge orice obstacole date de limbӑ sau de poziţia socialӑ.

Finalul romanului lui Mikszáth Kálmán e luminos. Dupӑ întâmplarea din Evul Mediu, s-a dus vorba peste ani cӑ în Sӑlişte sunt femei atât de frumoase încât numai regii pot visa la ele. „Veşnic roiau peţitorii în Sӑlişte. Bӑtrânii şi cei însuraţi mai veneau pe-acolo sӑ mai vadӑ ceva înainte de a închide ochii”.

Pus pe glume, fin critic al unor perioade istorice, acesta-i Mikszáth Kálmán, cӑruia – dacӑ sa-ar putea face asta – i-aş mulţumi pentru „Umbrela Sfântului Petru” şi pentru stârnirea curiozitӑţii de a trece prin Sӑlişte, judeţul Sibiu. Cum o fi acum pe-acolo cu drumul de fier, cu cornul de poştӑ, sau cu vestitele, peste secole, femei frumoase?


Citește și