„Ascultă de gândul acela, fiule, şi somnul o să-ţi fie mai uşor ! Acest somn uşor mi l-a făgăduit mama într-un amurg, la masa din curte, aceeaşi masă bătută pe ţăruşi care mă aşteaptă în zilele de vară încărcată cu roşii zemoase, castraveţi proaspăt curăţaţi şi caş de câmpie;”

Mama e cea care i-a sugerat lui Sütő András sӑ scrie o carte de amintiri din seninele vremuri ale copilӑriei. Timpul, prieten şi duşman în aceeaşi mӑsurӑ, este cel care „se adună-n urma noastră şi cum noi ne lăsăm încet-încet în jos, asemeni greutăţilor pendulei din ce în ce mai aproape de pământ, până ce iată-ne ajunşi şi nu mai e mână care să întoarcă din nou mecanismul tainic al ceasornicului.”

Sugestia mamei e clarӑ: ar fi bine „să rămână măcar o cărticică, o, nu ca o consolare, ci drept mărturie despre una şi despre alta din cele multe câte s-au petrecut cu noi !”

Câte s-au petrecut în viaţa autorului, mai ales de dupӑ 1990, e bine cӑ cea care i-a sugerat scrierea cӑrţii nu le-a mai apucat. Mircea Dinescu scria în 2006, un necrolog despre marele scriitor maghiar, spunând, printre altele: „În mod normal, abia acum ar fi fost nevoie de autobuzele acelea din anii 90, care să aducă la această ceremonie țăranii din satele din jurul Tîrgu Mureșului, nu înarmați cu bâte, ci cu brațele pline de flori, la catafalcul celui ce a scris cele mai frumoase și mai emoționante pagini despre țărănimea maghiară și română din Ardeal după cel de-al doilea război mondial.” (wikipedia.org)

Ce-a fost atunci, nu se mai poate schimba. Dar viitorul se construieşte începând de azi...

Revin la cartea celui care a primit Premiul Herder în 1979, care-şi descrie mama astfel: „În şuviţa de păr strecurată de sub basma s-au aşezat fire albe ; ochii s-au decolorat şi ei ca o pânză prea mult spălată şi când te gândeşti că au fost cândva căprui, că au avut odată nuanţa castanelor timpurii...”

O întoarcere imaginarӑ înapoi în timp, şi „Acum îi văd obrazul neînchipuit de tânăr ; ca şi cum ar fi din nou aceeaşi femeie care a fost odinioară, când grijile erau la început.”

Mama, cea care ia asupra ei toate grijile celor din familie, dar care poate fi ironicӑ atunci când e cazul: „după răsăritul soarelui, mi-a venit şi mie să mă plâng de muşte. Că nu e de-ajuns că sunt gălăgioase dar, ale naibii, te mai şi pişcă. Şi mama a zis : „Trebuie să le înţelegi şi pe ele, băiete. Nu s-au obişnuit încă să vadă la ora asta un om aşa, cât tine, în mijlocul patului”.”

Din descrierile spaţiului satului natal, pline de sentimente de respect şi de afecţiune pentru oamenii sau obiectele locului, nu pot sӑ nu amintesc aici urmӑtorul fragment: „ În adâncul ogrăzii moţăie fântâna. În oglinda ei nu încape decât chipul unui singur om. Îţi dă apă doar dacă izbuteşti să i-o furi. Trebuie să te apropii tiptil cu găleata, alminteri, la cel dintâi gest necugetat, se învolburează, se întunecă, se umple toată de mătasea-broaştei. Doar mila noastră a îngăduit-o în rândul fântânilor.”

Sütő András are amintiri demne de consemnat şi despre tatӑl sӑu. Depӑnarea lor începe cum numai un mare scriitor al lumii ar fi putut-o face: „Picotesc lângă licărul molcom al focului. La auzul cunoscutului sunet al ciocanului simt cum mă năpădesc amintirile. Mă străduiesc să găsesc firul rupt, al cărui ghem s-a rostogolit undeva printre tufişurile copilăriei. Firul acesta marchează drumul complicatei vieţi a tatălui meu.”

Cӑmӑraşul natal, aflat „la patruzeci de kilometri de Cluj, la şaizeci de kilometri de Tîrgu-Mureş”, loc pe care episcopul Makkai Sándor l-a numit Marea Moartӑ, perfect justificat, pentru cӑ „a fost aici o mare, apoi marea s-a dus undeva iar noi am rămas locului, asemeni descurcăreţei specii a broaştelor din lumea apelor atât de urgisită de toanele naturii.”

Primii ani de şcoalӑ...ce diferenţӑ între ieri şi azi... „În şcoala primară am deprins buchisirea slovelor înaintea colegilor mei. Aplecat până şi în timpul mesei asupra tăbliţei scârţâitoare, silabiseam îmbătat cuvintele. Simţeam cum, cu fiecare dintre ele, înhaţ câte-un secret al lumii”.

Sârguinţa micului elev care, aşa cum spune, dorea sӑ scape vocalele din ghearele zmeului, sӑ redea consoanelor împӑrӑţia pierdutӑ, n-a fost inutilӑ. Modul cum ticluieşte frazele, ideile care se „vӑd” imediat, ideile care se lasӑ descoperite printre rânduri, modul cum a reuşit sӑ „strecoare” forma sa de protest împotriva regimului represiv comunist care trebuia lӑudat la orice pas, toate acestea fac din Sütő András un mare scriitor. Sunt multe fragmente în aceastӑ carte care argumenteazӑ afirmaţia mea. Forţat – într-un fel - de „strâmtoarea” autoimpusӑ a spaţiului în care ţin sӑ aparӑ aceste rânduri despre o realizare deosebitӑ a unui mare scriitor cӑruia o Românie prea înfierbântatӑ, într-o perioadӑ tulbure, i-a fӑcut un rӑu uriaş, de care ne amintim ruşinaţi, redau trei scurte fragmente din carte în sprijinul celor afirmate:

„Trec zilele de noiembrie. De-acum pruna se zbârceşte pe creangă. Dimineaţa, câmpul şi grădinile sunt aşternute cu brumă. Azi-noapte a orbit apa-n gârlă.”

„...noi simţim că satul e pur şi simplu despuiat ca şi cum o dată cu căderea frunzişului cineva ne-ar fi scos un fel de pansament moale şi acum bat la ochi toate cicatricile, vânătăile goliciunii.”

„Lipsit de panglicile sale verzi, satul pare a se fi destrămat.”

Nu numai viaţa, şi cӑrţile pot fi pline de surprize. Când cele douӑ se intersecteazӑ, oare cum se numeşte asta? Mӑ întreb, pentru cӑ în cartea lui Sütő András existӑ câteva rânduri despre râul Niraj (Nyárád în maghiarӑ), un afluent al Mureşului: „Ne uităm la cer şi luna ne îmbăiază şi pădurea ne acoperă cu nori, şi ne-aducem aminte că am fost odată şi flăcăi şi-a ruginit frunza din vii şi cizmele ne bocăne pe drumuri uitate, iar sub noi e apa, e apa Nirajului, tot tulbure şi mai tulbure, [...].”

...iar adresa redacţiei „corbilor albi” este: strada Nirajului, etc., etc.!

Pânӑ la urmӑ, o carte trebuie cititӑ. Sper cӑ aceastӑ recenzie va îndrepta cititorul spre Sütő András şi opera sa, a unui om care a fost înrolat în douӑ armate, dupӑ cum vântul istoriei l-a purtat şi pe el cum i-a purtat pe toţi.

Mircea Dinescu, în necrologul „Cireşe de toamnӑ” publicat în ziarul „Adevӑrul” din 9 octombrie 2006, spunea: „E bine să ni-l închipuim pe Sütő András pedalând în continuare pe o bicicletă celestă, îndreptându-se spre o redacție mai înaltă și spre o tipografie căreia numai el îi știe, în clipa asta, tainele presimțite în capodopera „Un leagăn pe cer".”

...iar eu nu pot face altceva decât sӑ constat cӑ sunt momente când nu numai apa poate orbi în gârlӑ. cum zice Sütő András. Şi ochii pot avea mici nereuşite privind acuitatea vizualӑ. Din cauza lacrimilor.