Adică aproximativ ceea ce în cuceritorul său limbaj poznaş, va spune scriitorul George Orwell în romanul Ferma animalelor: „Toate animalele sunt egale între ele. Atâta doar că unele sunt mai egale ca altele...”

Şi, adaug eu, e foarte bine aşa (ca lumea noastră, după opinia lui Voltaire, să fie cea mai bună dintre toate lumile posibile), având în vedere faptul că o mai mare densitate de genii şi oameni cu scaun la cap i-ar incomoda atât de mult pe închinătorii la idolul „Trăieşte-ţi clipa!”, încât aceştia ori s-ar îmbolnăvi pe capete, astfel statul fiind condamnat la cheltuieli mult mai mari decât banala (de-acum) risipă cu chiolhanurile şi festivalurile (nu şi cu furtişagurile), ori i-ar obliga pe mulţi dintre ei să-şi facă singuri dreptate împotriva tuturor acestor încurcă-lumea, care habar n-au ce-i viaţa şi nu-i lasă nici pe alţii să şi-o trăiască pe a lor aşa cum le place, ori ar spori rata sinuciderilor în rândul celor mai înrăiţi hedonişti, lucru care ar aduce niscaiva atingere faţadei preoţilor şi pastorilor.

Prin urmare, dacă bogăţia minţii umane duce cu necesitate la mândrie, înstrăinare şi ură (vezi progresul armelor, de la cele albe până la cutremurătoarea grozăvie a celor de distrugere în masă, toate având ca scop înfricoşarea şi supunerea, urmate de neoînrobirea unor comunităţi din ce în ce mai mari), plinul inimii din cel mai sărac spirit se constituie în forţa de neînvins a apărării şi perpetuării vieţii pe planeta Pământ – aceea a pieptului gol împotriva glonţului, a binelui împotriva răului, a adevărului împotriva minciunii, a credinţei adevărate împotriva falsei credinţe şi necredinţei, altfel spus aceea a înfrăţirii omenescului spontan şi inepuizabil, doar în acest mod fiind capabil să facă faţă asaltului necurmat şi din ce în ce mai subtil al inumanului (a se lua aminte la foamete, alimentele infestate, poluare, crizele provocate etc.), fie că inumanul ia un chip ameninţător (acte teroriste, agresiuni făţişe), fie că ia unul perfid-înşelător de felul demagogiei democratice, al tratatelor politice impuse sau al înţelegerilor economico-financiare ruinătoare pentru partenerul naiv, docil şi temător.

Iar în complexa şi delicata structură a umanului, se subînţelege că omenia şi inimoşenia alcătuiesc însăşi structura sa de rezistenţă. Căci ele pătrund atât de adânc în fiinţa noastră, încât la nivel fizic, omul fără aceste însuşi fundamentale sau cu ele în suferinţă n-are cum să se împlinească, iar la nivel logico-semantic, avem de-a face cu un nonsens.

Iată de ce un medic neomenos (dintre aceia încă foarte mulţi, care văd această nobilă profesiune doar ca o şansă de îmbogăţire materială), respectiv un preot hapsân şi fără inimă, cam aşa cum la ora asta ni se înfăţişează majoritatea slujitorilor altarului românesc, reprezintă una din multele contradicţii împovărătoare şi demoralizante, ce au luat un alarmant avânt în România postdecembristă.

Citește și

loading...