Unul era cu vrăjitoarea
şi spiriduşul mititel,
pe care ea l-a cetluit
de trunchiul unui copăcel.

Şi-a stat el astfel ani în şir
rugând-o să-i curme canonul,
până ce bunul vrăjitor
a apărut şi i-a dat drumul.

Un altul relata legenda
cu juna fată de-mpărat,
care-n avântu-i spre înalt
de soare s-a amorezat.

Şi zilnic ochii-i lăcrimau
privind la el cât ce putea,
iar gura ei arsă de dor
iubitul nume-l tot rostea.

A mers aşa o perioadă
cu-ocheade şi cu jurăminte,
până ce mama lui atentă
văzu că el nu-i cel dinainte,

c-adică-i tot cu gândul dus
la fetişcana pământeană
şi că nici ziua şi nici noaptea
nu pune geană peste geană.

Îngrijorată de urmări,
se hotărî să intervie –
eterniză avântul fetei către soare
prin preschimbarea ei în ciocârlie!

De-aceea, ciocârlia primăvara
cu cântec se înalţă spre iubit,
înştiinţând pe gospodari că-i vremea
să iasă iar la plugărit...

Şi alte multe cunoştinţe
copiilor le transmitea,
iar mai la urmă-i învăţa
o rugăciune acadea:

„Curat ţine-mă, Doamne, -n lume
până ce moartea m-o răpune.
Nu-i nime-atât de păcătos,
ca prin căinţă şi-ndreptare,
la Dumnezeul plin de milă
să n-aibă parte de iertare”...

Printre copii era şi Sara,
a lui Iair boboc de fată –
la doisprezece anişori
părea o zână întrupată.

Nu doar cu numele prinţesă,
ci-n adevăr mică stăpână
peste stăpâni şi servitori,
era a vieţii lor lumină.

Şi fericiţi până la lacrimi
de-a lor odraslă înzestrată,
părinţii o mâncau din ochi
cu poznele ei laolaltă.

Căci n-o avea decât pe ea
acest Iair la pungă gros –
era fruntaş în sinagogă
şi de-al măririi cancer ros.

Dar într-o zi el la Iisus
veni plângând că fata-i moare
şi că doar Unsul e capabil
să o repună pe picioare,

cum în nenumărate rânduri
cu-atâţi bolnavi a procedat,
ba chiar se ştie că pe Lazăr
iarăşi vieţii l-a redat.

- De crezi, răspunsu-i-a Iisus,
c-aievea toate aste-au fost,
atunci e musai şi credinţa
că Tatăl M-a trimis c-un rost:

Sunt adevărul, calea şi viaţa
pentru acei ce-Mi dau crezare;
de-or trece cerul şi Pământul,
a mea învăţătură moarte n-are!

Un sol grăbit vesti decesul
în timp ce discutau astfel,
şi tatăl se pierdu cu firea,
deşi El susţinea c-a adormit niţel.

Acasă mama hohotea
lângă micuţa în sicriu,
iară mulţimea băgăreaţă
pe Mesia-L făceau capiu

pentru vrăjeala c-ar dormi,
când e vizibil că s-a dus.
- S-o-nvie, între ei cârteau,
dacă e Fiul Tatălui de sus.

Atunci Iisus dădu afară
acea mulţime fistichie
şi doar rosti „Talita cumi!”,
că-ndată moarta fu iar vie,

spre a părinţilor îmbucurare
după atâta plâns şi jele.
- Cred, Doamne! a strigat Iair.
Ajută necredinţei mele!

Cu mâna pe capul copilei
din gheara morţii de-abia smulsă,
Iisus le spuse că a lor
e-mpărăţia-n cer promisă:

- Aflaţi, grăi El mai la urmă,
că numai cin’ se va smeri
- aidoma acestor prunci –
răsplata-n ceruri va primi.

Dar vai şi-amar de-acela care
împinge pruncii la păcat!
Mai bine-ar fi să se înece
cu un pietroi de gât legat...

George PETROVAI

Citește și

Comentarii