Iată germenele statolatriei (rațiunile istorice și cele ideale ce alcătuiesc premisele necesității statului), oricât ar fi el de ticălos și abuziv în formele sale antice, medievale, moderne, bolșevice și globalizante din zilele noastre, pe care, circa 1800 de ani mai târziu, florentinul Niccolò Machiavelli (1469-1527) l-a dezvoltat în micul său tratat Principele (memorial sau sumă de reguli, norme și sfaturi, apărut în românește la Editura Mondero, 2005, în traducerea Ninei Façon, cu o prefață de Alexandru Balaci), prin riscante idei de felul: „Responsabilitatea etică este totdeauna legată de scop și de finalizarea victorioasă a acțiunii și nu de mijloacele care pot fi utilizate” (de unde indiscutabilul machiavelism al concluziei „Scopul scuză mijloacele”, chiar atunci când aceasta pledează pentru unificarea politică a Italiei), „Morala de stat constă în subordonarea individului colectivității și intereselor sale, mereu superioare”, „Mântuirea sufletului nu este rugăciunea, ci fapta”, „Orice stat piere dacă nu trăiește în concordanță cu vremea”, „Principele constituie, la un moment dat, o însumare individuală a unui imens organism colectiv” etc., idei prin care autorul a dobândit nemuritorul rang de fondator al științei politice, „ca forță și formă autonomă a rațiunii” (Al. Balaci), iar scrierea lui pe acela de „adevărat program de redeșteptare națională”.

Sigur, ar fi multe de spus despre afirmațiile cu caracter politic ale celor doi gânditori. Dar cum prezentul articol nu și-a propus așa ceva, motiv pentru care niște ample digresiuni ar fi mai degrabă supărătoare decât bine primite de cititorii expeditivi, mă voi limita la următoarele precizări:

1) Trăind într-o epocă anterioară creștinismului, Aristotel n-avea de unde să știe că adevăratul creștin nu este niciodată singur, deci n-are trebuință de încorsetanta comunitate politizată, și că fericirea lui se alimentează din bogăția și armonia lăuntrică, la care ajunge numai printr-o sinceră și neîntreruptă relație cu Dumnezeu;

2) Statul n-a fost niciodată anterior familiei și omului, căci „statul nu este decât forma legiuită a vieții în comun a oamenilor” (Petre P. Negulescu), care – prin mijloace tiranice sau subtil-demonocratice – mereu caută să țină sub control cele două entități sociale fundamentale, ba chiar să demanteleze familia tradițională prin necontenitele lovituri sub centură pe care i le administrează în ultimul timp;

3) Da, statul poate să subziste fără unul sau mai mulți indivizi, dar în plan umanitar-valoric devine opresiv și, ca atare, nevrednic în urma decimării elite sale intelectuale din considerente politico-ideologice (cazul statelor bolșevice), respectiv muribund printr-o expatriere mai ceva ca-n vreme de război (cazul României postdecembriste);

4) Părerea mea despre morală și etică, mi-am expus-o, printre altele, în următoarea maximă din cartea Cuvinte-ncumințite (Editura Echim, Sighetu Marmației, 2014): „Dacă morala este forța Binelui coborâtă la nivel uman, etica este binele forțat prin legi să-i confere umanului un anumit nivel”.

Astea fiind mult controversatele baze ale politichiei, pe meleagurile noastre lucrurile la acest capitol au fost și continuă să rămână catastrofale: odinioară cu rușinoase trădări (bunăoară, trădarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, apoi cea a mareșalului Ion Antonescu), respectiv cu coterii, furtișaguri și alte multe năravuri fanariote (păi, de florile mărului a inventat Nicolae Iorga termenul „fripturism”?); pe urmă cu frica, găunoșenia, lașitatea și primitivismul, în primul rând cel politico-ideologic, din sinistra perioadă bolșevică; astăzi, după trei decenii de postdecembrism eminamente ruinător pe toate planurile, cu trădări la tot pasul, impostori cu duiumul, analfabeți funcționali cu toptanul, aleși ce fură pe rupte cu legea-n mână, demnitari ce ar trebui să stea după gratii și infractori, tovarășii primilor, care ocupă demnități publice.

Cum gura păcătosului adevăr grăiește, exact acest mediu scatologic l-a „inspirat” pe fostul premier Victor Ponta să le-o spună adversarilor din Partidul Liberal, actualmente niște lamentabili iohanniano-orbanieni: „Mă, voi nici să furați nu știți”!...

Iar președintele tuturor bunilor români (alde Ludovic Orban, Raed Arafat, Eduard Hellvig, Kelemen Hunor, clanul Duduianu etc.) nu mai suflă niciun cuvințel despre „România normală” și „România educată”, proiecte demarate (!) cu mult tam-tam și la iuțeală date uitării, ci se arată extrem de preocupat doar de obligativitatea purtării botniței de către toți românii resemnați și, desigur, de organizarea alegerilor parlamentare pe 6 decembrie, adică mai înainte ca ai săi să fie taxați de alegători așa cum merită după un an de minciuni și neîmpliniri.

În aceste condiții de suprasolicitare a componentei politice, pe care dintre grangurii prezentului îi mai interesează/afectează faptul că învățământul și educația merg de râpă, că sunt grav ofensate familia tradițională și credința majorității românilor, că numărul contaminaților zilnic de Covid este peste 3000 și că în România secolului 21 se moare mai degrabă din pricina jocurilor politrucianisto-globaliste decât din cauza acestei suspecte pandemii?! Iată de ce românii trebuie să fie conștienți (și să acționeze în consecință!) că „După noi, potopul!” reprezintă principiul călăuzitor al acestor dihănii politice...

Tatuaje Sighet

Citește și

loading...