De ce vă scriu? Pentru că după depășirea hotarului temporal al acestei lumi, ceea ce înseamnă trecerea de la efemer la etern, realizezi că, sub apăsarea unui timp rău și bolnav (Fugit irreparabile tempus, spunea Vergiliu), grosul înfăptuirilor umane nu sunt decât „goană după vânt”. Adică taman ceea ce Eclesiastul învață omenirea de mii de ani...

Numele meu este PETROVAI Ioan (Nelu pentru apropiați). Am văzut lumina zilei pe data de 2 ianuarie 1950, avându-i ca părinți pe Ioan și Maria (născută Ardelean). Veneam pe lume la vreo doi ani de la moartea, la numai trei anișori, a altui frate Ioan, și consider un dar al lui Dumnezeu faptul că am moștenit firea bună, blândă și curată a măicuței mele. Da, căci lucrul acesta nu doar că m-a ajutat să-mi urmez destinul căutării acelor bogății pe care „nu le mănâncă moliile și nu le fură hoții”, ci și să mă constitui într-un neobosit model comportamental pentru cei trei frați mai mici: Vasilică (eminent student al Politehnicii ieșene, mort în anul 1971, la doar 20 de ani), Gheorghiță și Miron.

Primele patru clase le-am terminat între anii 1957-1961 în mod strălucit (mereu premiul I) la Școala generală nr. 5 din Sighetu Marmației, având-o ca învățătoare pe neuitata doamnă Maria GHEORGHE. Apoi (între anii 1961-1964) la aceeași școală și cu același randament am isprăvit primii trei ani de gimnaziu, pentru ca în anul școlar 1964-1965 (la fel ca frații mei Vasilică și Gheorghiță) să devin premiantul clasei a VIII-a la nou înființata Școală generală nr.12 (actualmente Școala generală „George Coșbuc”), unde se concentrase crema profesorilor și elevilor sighetenei.

Asta, de altminteri, m-a ajutat să ating un atare nivel de pregătire (evident, fără contribuția cuiva din familie sau din afara ei, căci părinții mei erau săraci și de-abia știutori de carte), încât tata a fost realmente felicitat de diverși dascăli pentru modul remarcabil în care am fost admis la secția reală a Liceului „Dragoș Vodă” din Sighetu Marmației!

Anii de liceu (perioada 1965-1969), ani de trudă până târziu în noapte, m-au răsplătit cu însemnate performanțe atât la disciplinele realiste (chimie, fizică, matematică), cât și la cele umaniste (istorie, literatura română și universală): premii școlare și la olimpiadele de chimie, aprecierile profesorilor și respectul colegilor.

Firește, cum toate acumulările mele moral-spirituale aveau ca scop imediat examenul de admitere, în anul 1969 ele s-au concretizat în dobândirea pilduitoare a statutului de student ieșean, permanent bursier (inclusiv bursă republicană), la Facultatea de Chimie și Inginerie Chimică, Secția Compuși Macromoleculari, facultatea de suflet a regretatului academician Cristofor Simionescu și cea de inimă pentru mine. Da, căci aici, în persoana colegei de grupă Mona-Liliana Neagu, am cunoscut marea iubire a vieții mele dornică de împlinire prin miraculoasa împletire a tainelor științei cu cele ale unei inimi fără prihană.

De aceea, ție, iubita mea soție din 1976, anul căsătoriei noastre la fostul restaurant „Pietricica” din mult îndrăgitul oraș Piatra–Neamț, trebuie să-ți mulțumesc pentru negrăit de fericitele clipe petrecute împreună, îndeosebi după repartizarea amândurora la Combinatul de cauciuc sintetic din Florești – Prahova, respectiv pentru dulceața vizitelor făcute la munte și la mare, dar mai ales la numeroasele și formidabil de ospitalierele tale neamuri din Moldova, în scurt timp și ale mele prin copleșitoarea forță a afecțiunii lor. Dar tot ție, inegalabila mea, trebuie să-ți cer cu umilință iertare pentru grijile pe care neintenționat, dar deseori ți le-am provocat ba prin întârzierile la birou, ba prin frecventele deplasări în străinătate, ba (acuma, pe ultima turnantă) prin necruțătoarea mea boală, care – iată – a reușit să ne despartă în plan fizic (planul vremelniciei și aparenței), însă nu și în cel spiritual-afectiv (planul veșniciei și esenței).

Nu în ultimul rând le cer iertare și le mulțumesc tuturor colegilor de serviciu, care neîncetat au fost alături de mine cu vorba bună și fapta exemplară, întru desăvârșirea mea profesională. Cu un plus de afecțiune și recunoștință pentru fostul director Nicolae Constantin, dar mai ales pentru bunul și inimosul prieten Mihai Hreninciuc, inclusiv pentru devotamentul demonstrat de el pe perioada spitalizării mele.

Tot așa, gândul meu nepământean și plin de iubire se îndreaptă spre părinții mei plecați dintre vii, spre cei doi frați și neamurile din Maramureș (cumnata Liliana, nepoata de frate Iulia și soțul ei Ionuț, verișoarele primare Maria, Rodica, Stela, Otilia, Ramona, verișorul primar Ioan), precum și spre toate neamurile dobândite prin căsătorie: cumnata Coca, cumnatul Mihai, nepoata Cristina împreună cu soțul Andrei și adorata lor fiică Ecaterina, spre fosta mea soacră, spre mătușile și unchii încă rămași în viață și spre verișorii Petrică, Dănuț, Cătălin, Daniel, Mircea, Eugen și toți ceilalți pe care nu-i amintesc cu numele în această epistolă, însă cu inima nicicând nu i-am uitat și nu-i voi uita nici de acuma înainte.

Rămas bun, iubiții mei, și fiți mereu așa cum eu am avut șansa să vă cunosc și să vă prețuiesc!