Şi a venit acest roman Toamna patriarhului, care pe mulţi i-a lăsat cu gura căscată: o carte cu fraze fluviu şi limbaj descătuşat, o carte ce pare fantastică, cu un personaj – Nicanor Alvarado – care nu seamănă cu niciunul din cei 222 de dictatori, decât în măsura în care hachiţele şi apucăturile lor fioroase îi apropie până la multiplicare, căci în realizarea personajului său, scriitorul n-a purces de la modele reale, ci de la însăşi realitatea istoriei. Iată de ce Marquez îşi rezervă permisiunea unei fabulaţii cuceritoare, fapt care duce la identificarea celui de-al 223-lea dictator latino-american. Nicanor Alvarado creşte până la vârsta de 100 de ani. La vârsta de 150 de ani are o nouă dentiţie. El este «făuritor al dimineţii, comandant al timpului şi proprietar absolut al luminii», iar vârsta acestui «animal meditativ» şi «monarh iluzoriu» se situează între 107 şi 232 de ani.

Romanul este structurat pe şase capitole, de fapt şase cercuri concentrice. În centrul acestora se află «bătrânul cel mai bătrân de pe faţa pământului», întreaga acţiune a romanului rotindu-se în jurul morţii lui Nicanor Alvarado. E drept, până la urmă moare de-adevăratelea. Dar lumea refuză să creadă acest lucru, întrucât, în dorinţa de-a verifica modul cum va fi primită de apropiaţi şi de supuşi moartea sa, el făcuse cândva un experiment cu cadavrul sosiei sale. Iar populaţia năvălită în palat, ba chiar şi gărzile, crezând că-i cadavrul generalului mult detestat, l-au batjocorit târându-l pe străzi. Lucrul acesta l-a îndurerat şi l-a mâniat peste poate pe Nicanor Alvarado, aşa încât a purces de îndată la represalii cumplite împotriva profanatorilor pe care-i reţinuse până la unul cu memoria lui de elefant. Iată de ce nimeni nu credea în moartea sa, tuturor li se părea un fapt inimaginabil, căci în ziua aceea, cum afirmă scriitorul, «găinile vor face ouă pentagonale». Altfel spus, dictatura nu dispare odată cu moartea dictatorului, ci numai după demontarea structurilor şi schimbarea mentalităţii cetăţenilor”.

Întrucât tema prezentului articol este răul politico-social (și nu numai), așa cum este prezentat el, cu mijloace scriitoricești, de G. Garcia Márquez și așa cum continuă să se umfle în pene pe meleagurile noastre, sub privirile resemnate ale majorității românilor, consider că este binevenită pentru cititorii dornici de cunoștințe temeinice o scurtă incursiune în problematica răului. Eu însumi m-am ocupat de această vastă și complexă chestiune filosofico-morală atât în primul volum al seriei Trebuința și anevoința înțelepțirii omului (aici tratez pe larg problema răului metafizic, moral și fizic), cât și în textul Inima și mintea omului – terenurile predilecte de luptă dintre bine și rău.

Și iată ce afirm în textul din 2008 despre rău, opinie pe care, fără vreun rabat, o reiterez în clipa de față: „În ceea ce priveşte răul, văzut ca funcţie a antisocialului, deosebim un rău biologic (boală, suferinţă), de un rău datorat cataclismelor naturale şi mai ales de un rău moral, care de regulă se identifică cu egoismul şi individualismul. De precizat că răul social-economic, politic sau ideologic poate favoriza apariţia răului moral în viaţa oamenilor (unii criminali caută ca prin atrocităţile comise să-şi răzbune suferinţele şi frustrările îndurate în copilărie), după cum un rău social şi moral poate fi în acelaşi timp un bine individual, cel puţin la nivel sensibil (hedonic sau utilitar).

Două concluzii se desprind din această scurtă expunere asupra răului:

1)Asemenea binelui, răul este noţiunea polară ce aparţine moralei, prin urmare orice greşeală este un rău, întrucât greşeala este de ordin moral, pe când eroarea este de ordin logic;

2)Relativitatea celor două noţiuni polare, ştiut fiind că în dezvoltarea lor istorică binele şi răul se transformă deseori în contrariul lor. Astfel, în societăţile antice, nimeni nu vedea vreo contradicţie între a fi civilizat şi a-i tratata cu cruzime pe sclavi. Tot aşa, în Evul Mediu se considera un lucru firesc în a-ţi lichida fizic adversarii politici şi în a arde pe rug ereticii şi vrăjitoarele”.

În același articol mă străduiesc să ofer răspunsuri mulțumitoare la două dintre cele mai incitante întrebări pentru condiția umană, respectiv pentru formidabila nevoie organică a omului de-a cunoaște: (a)Există un rău absolut? și (b)Binele și răul coexistă în persoana lui Dumnezeu?

Acum ca și atunci, cred că lucrurile la acest capitol nu pot să stea decât astfel: „Există sau nu există un rău absolut? Deşi suntem înclinaţi să-i acceptăm fiinţarea şi prezenţa neîncetată în noi şi în afara noastră sub numele de Satana, corect este să presupunem că acest neobosit inspirator al răului nu întruchipează nici pe departe absolutul.

A crede despre diavol că este absolut, înseamnă a aduce atingere Absolutului divin, despre care ştim că este mai dinainte de toţi vecii şi că toate El le-a făcut. Prin urmare, toate cele existente în nesfârşitul văzutelor şi nevăzutelor Îi sunt ulterioare şi subordonate. A crede despre rău că este absolut, se cheamă a-l ridica pe aceeaşi treaptă de măreţie cu Dumnezeul atotputernic, despre care suntem îndemnaţi să credem că este triunic, nicidecum quatrounic sau chiar cu totul inexplicabil pentru echilibrul credinţei şi al logicii noastre umane.

De altminteri, Biblia ne dă asigurări că răul nu poate fi absolut prin aceea că el nu este considerat nici etern (zilele lui sunt numărate) şi nici atotputernic (n-a îndrăznit să se atingă de Iov fără acordul adevăratului Creator). Ori e de la sine înţeles că nu se poate vorbi de absolut fără atributele eternităţii şi atotputerniciei...

La fel de neînţelept ar fi să se creadă că binele şi răul coexistă în persoana lui Dumnezeu, atâta timp cât Biblia, bunul simţ şi un filosof de gabaritul lui Platon ne încredinţează că Binele este un principiu suprem de natură divină. Ba mai mult, gânditori teologali de talia lui Augustin şi Thomas d’Aquino au văzut în rău un parazit ontologic al binelui, un ceva fără esenţă atunci când dispare identitatea binelui. De exemplu, spuneau ei, copacul reprezintă un bine, iar putregaiul ceva rău. Dar când putregaiul cotropeşte tot copacul, nu mai rămâne nimic.

Să mai subliniem că răul absolut este inacceptabil şi din următorul motiv, de unde - de altminteri - decurge putinţa de îngenunchere a păcatului şi de întoarcere a păcătosului: Oricine săvârşeşte o abatere de la normele de convieţuire socială, implicit un păcat, de fapt urmăreşte ca în acest mod să-şi adjudece un bine personal! Poate că de aceea în creştinism, cu certitudine că în toate marile religii, nu există păcătoşi incurabili şi deşeuri biosociale. Sub coaja răului zace întotdeauna binele potenţial, care prin voinţă, căinţă şi perseverenţă ajunge să triumfe acolo şi atunci când este cu adevărat dorit.

Putem spune, aşadar, că scopul final al oricărui rău uman îl constituie obţinerea binelui (personal, de familie, de clan), numai că este greşită – sau, mă rog, taxată ca atare – calea pe care cel în cauză o apucă în vederea dobândirii acelui bun sau bine. Legalmente vorbind, singura cale admisă pentru însuşirea unui bun sau pentru sporirea binelui este calea normală, adică cea urmată de marea majoritate a semenilor în conformitate cu poruncile Decalogului creştin şi în conformitate cu actele normative ale fiecărui stat civilizat în parte, respectiv cu normele universale ale convieţuirii umane paşnice”.

Cum scopul acestui articol nu îl constituie nici analiza logico-filosofică a răului și nici cea literară a romanului Toamna patriarhului (Editura Univers, București, 1979), mă voi opri la două pasaje semnificative din savuroasa scriere marqueziană („Cu toate că din textele acestea dispăruse orice urmă în legătură cu originea sa, se presupunea că se născuse în pustietate, pentru că numai așa se putea înțelege marea lui sete de putere, numai așa se putea explica firea lui lugubră și felul de a guverna, răutatea de necrezut a inimii lui, cea care ne-a vândut marea unei puteri străine și ne-a condamnat să trăim în fața acestei câmpii fără margini, acoperită de pulberea lunară, ale cărei amurguri neîndreptățite ne sfâșiau sufletul” – subl. mea, G.P., respectiv: „...în timp ce el își croia drum orbit de lumina zilei iscate cu forța printre șirurile de lingușitori fățarnici care-l proclamau făuritor al dimineții, comandant al timpului și proprietar absolut al luminii, până ce un ofițer din comandamentul suprem a îndrăznit să-l oprească în vestibul pentru ca bătându-și călcâiele să i se adreseze să trăiți, domnule general, vă raportez că ceasul arată două și cinci minute, iar altă voce trei și cinci dimineața, domnule general, iar el l-a pocnit peste față cu dosul feroce al mâinii sale și a urlat cu tot plămânul ca să-l audă toată lumea, e ceasul opt, tâmpitule, opt am spus, ordin de la Dumnezeu”), pasaje în care este admirabil schițat atât portretul-robot al dictatorului de pretutindeni, inclusiv de pe meleagurile noastre (da, căci absurd, neinstruit, capricios, grosolan, încăpățânat și atotputernic în țara sa prin detestabilul zel al lingușitorilor cu putere decizională, autocratorul ajunge să creadă despre el că este egalul lui Dumnezeu!), cât și maniera dement-discreționară în care dispune de viețile supușilor și de bogățiile nației, doar în acest mod putând să-și condamne contemporanii și cine știe câte generații viitoare la sărăcie lucie.

Adică, taman umilințele și lipsurile îndurate de românii antedecembriști din partea satrapilor bolșevici interni și externi/moscoviți, iar în perioada postdecembristă din partea lichelelor cu patalamale rostuite și năravuri antinaționale moștenite, gata oricând să mintă cu nerușinare, să fure ca-n falnicii noștri codri de odinioară, să se gudure pe lângă păpușarii planetari și să-i năpăstuiască pe alegătorii nedescurcăreți.

Pe scurt, gata oricând să trădeze țara și neamul care i-a propulsat la butoanele puterii, pentru ca în acest chip odios, pe de o parte să-și mulțumească stăpânii bruxellezi și – îndeosebi – pe cei planetari (cârmuitorii trusturilor farmaceutice și petroliere), iar pe de altă parte să-și poată atinge ticăloasele lor interese personale și de clan (sume fabuloase depuse în băncile din străinătate, vile luxoase, mașini bengoase, trai pe vătrai, pofte jegoase), astfel ca neam de neamul lor nedemn să nu știe ce înseamnă bucuria unei munci oneste și fireștile greutăți ale unei vieți pilduitoare.

Probe în acest sens? Câte vreți. Ba primul președinte postdecembrist cheamă în ajutor minerii din Valea Jiului ca – prin bătăi și înjosiri – să-i învețe pe bucureșteni și pe toți românii colțoși esența democrației originale, ba următorul președinte nu suflă niciun cuvințel (ceea ce este egal cu renunțarea!) în tratatul de bună vecinătate (sic!) cu Ucraina despre teritoriile românești (Bucovina, două treimi din Maramureșul Istoric, Ținutul Herței, Insula Șerpilor) încorporate în aceast stat cu frontiere eminamente politice, ba un fost premier este întemnițat pentru multiple nelegiuiri, ba actualul ministru îmbotnițat al Energiei ne înștiințează, cu deplină satisfacție cosmopolită, că anul acesta (al pandemiei necușere și al vaccinărilor dubioase) vor începe extracțiile de gaz din Marea Neagră prin compania Black Sea Oil&Gas, în spatele căreia stau americanii de la Carlyle, care – ne informează compatrioții de bună credință – investesc 400 de milioane $ pentru a scoate două miliarde $.

Vasăzică, taman ca în cazul pandemiei și al vaccinărilor încă neobligatorii (cică decizia pro sau contra este a cetățeanului insuficient instruit/terorizat din punct de vedere politico-globalist), toată trebușoara cu gazul din Marea Neagră se învârte demo(no)cratic în jurul banilor și a uriașelor profituri ce rezultă de aici. Și cum străinii, ajutați de micile redevențe pe care le plătesc statului român (nu-i exclus să fie cele mai mici din Uniunea Europeană), vor înșfăca partea leului, românii degeaba se vor trezi peste câtva timp și – aidoma lui G. Garcia Márquez – vor striga că dictatorii mari și mici ai acestei țări ne-au vândut marea (bogăție) unei puteri străine...

Tocmai de aceea, mă bucură ceea ce am citit săptămâna trecută pe internet, și anume că peste 2000 de avocați din întreaga lume (SUA, Canada, Germania, Italia, Franța etc.) pregătesc împotriva megacriminalilor ce trag sforile cu pandemia, testele, măștile și vaccinurile, un proces cu mult mai mare și mai necesar ca cel de la Nürnberg din 1946-1947 pentru judecarea criminalilor naziști.

Citește și

Comentarii