Informaţiile puse la dispoziţia citititorului sunt şi de aceastӑ datӑ, multe şi interesante. Parcurg câteva dintre ele, pentru cӑ abordarea tuturora ar mӑri nepermis de mult numӑrul de pagini în care îmi exprim un punct de vedere. Din toatӑ informaţia, am ales cӑ:

Sfântul Apostol Andrei, considerat şi „„Andreiul lupilor”, este cel care poate veghea ca lupii sӑ nu atace oamenii şi animalele lor domestice în perioada iernii. În Maramureş, în seara de Sânandrei, pe 29 noiembrie, „grajdurile vitelor si saivanele oilor erau afumate cu tӑmâie, se spunea un fel de rugӑciune care nu se regӑsea în repertoriul creştin curent [...]”.
Faptul cӑ se spuneau, în asemenea momente, rugӑciuni mai puţin folosite, mӑ duce cu gândul cӑ vin de undeva dintr-o perioadӑ a creştinismului timpuriu sau poate chiar precreştinӑ. Interesant, fӑrӑ îndoialӑ şi faptul cӑ se întâmplӑ în Maramureş îmi dӑ o plӑcutӑ senzaţie de mândrie.

Sӑrbӑtoarea de Sfântul Valentin – zice autorul - are descendenţa în Roma anticӑ, unde, cu ocazia lupercaliilor (sӑrbӑtoarea lupilor), „se produceau şi excese bahice şi manifestӑri de libertinaj sexual”, încât locurile unde „lucrau” prostituatele au ajuns sӑ fie numite lupanare.

Tradiţia româneascӑ – zice N. Iuga – împarte duhurile rele în trei categorii, prima fiind a moroilor, care pot fi chemaţi sau alungaţi prin vrӑji sau descântece; nu au un chip anume, iau hrana omului, nu atacӑ oamenii. Alte duhuri rele sunt strigoii, mai periculoşi prin relele „mai mari şi diversificate” pe care le pot pricinui oamenilor. Cartea pe care o prezint azi ne mai informeazӑ cӑ strigoiul, cuvântul în sine, are origine latineascӑ. Existӑ o specie de bufniţӑ numitӑ strigӑ, „care scoate pe întuneric puternice ţipete ascuţite”, parcӑ ar striga. În a treia categorie a duhurilor rele intrӑ vârcolacul, un fel de strigoi, „dar care nu rӑmâne o simplӑ fantomӑ, ci se întrupeazӑ într-un monstru înspӑimântӑtor”.

Despre strӑmoşii noştri daci, autorul ne reaminteşte cӑ Strabon, un mare istoric antic, spunea cӑ dacii s-au numit mai întâi „davi” sau „daoi”, adicӑ lupi. Mircea Eliade spunea cӑ „„daos” era numele frigian al lupului”. Chiar dacii se considerau precum lupii în timpul luptelor. Îmbrӑcând blana de lup, dacul „nu mai avea nimic omenesc, nu se mai simţea legat de legile şi obiceiurile oamenilor, devenea un luptӑtor de temut, feroce şi invincibil, care nu se temea de moarte”.

Explicaţia faptului cӑ stindardul dacic era capul de lup cu corp de şarpe este (trec peste urletul scos de aerul care trecea prin gura lupului) cӑ şarpele, „ieşind din crӑpӑturile stâncilor şi din felurite gӑuri aflate sub pӑmânt, era vӑzut ca un mesager al morţilor din lumea de dincolo”.
Foarte interesantӑ este teoria susţinutӑ de profesorul dr. N. Iuga despre „o bruscӑ şi evidentӑ schimbare de paradigmӑ”, prin secolele III-IV d.H., când stindardul dacic a fost pur şi simplu rӑsturnat, devenind Sfântul Gheorghe, cel care ucide balaurul.

Despre Sighet autorul spune cӑ pe la începutul secolului al XIV-lea, regalitatea maghiarӑ „a înfiinţat ulterior în Maramureş doar cinci localitӑţi, numite „oraşe de oaspeţi regali” (Hust, Vic, Teceu, Câmpulung şi Sighet).

Floarea cu cinci petale are istorii redescoperite de Nicolae Iuga, un cӑutӑtor neobosit al izvoarelor simbolului florii mai înainte amintite, prin istoria lumii sau a României cu mult înainte de a purta acest nume. Vreau sӑ subliniez, ca un patriot local ce mӑ consider, cӑ – spune autorul - „rozeta bogdӑneştilor” se poate vedea şi în Sighet, pe turla Bisericii Ortodoxe cu hramul Adormirea Maicii Domnului.

Când face deosebirea dintre „chip” şi „faţӑ”, autorul ajunge şi la derivatele „închipuire” şi „fӑţӑrnicie”. Citez un fragment din altӑ carte semnatӑ de N. Iuga. În cea pe care o prezint acum, ideile sunt asemӑnӑtoare, iar textul este aproape identic:
„Tendința de a transforma masca ȋn adevǎr, adicǎ fața ȋn chip, duce la ȋnchipuire, la ceva neadevǎrat, la imagine falsǎ, incluzȃnd aici ȋn primul rȃnd ȋnchipuirea falsǎ despre sine.[...]. Tendința opusǎ, de a transforma adevarul ȋn mascǎ, respectiv adevǎratul chip al omului ȋn fatǎ circumstanțialǎ,[...] duce evident la fǎțǎrnicie.” („Şapte pӑcate împotriva spiritului”).

Ajungând la semnificaţia morţii, autorul zice cӑ „...Moartea poate sӑ constituie obiect de exorcizare, pentru cӑ, dacӑ viaţa trebuie sӑ moarӑ, Moartea nu trebuie lӑsatӑ sӑ trӑiascӑ”.

Eu aş fi scris şi „Viaţa” (cu „V” mare), cât despre aforismul cӑ moartea nu trebuie lӑsatӑ sӑ trӑiascӑ, aştept o întâlnire cu autorul pentru a mӑ lӑmuri. La sfârşitul capitolului, autorul spune cӑ gândul la inevitabilul moment al venirii morţii ar trebui sӑ ne stimuleze sӑ facem cât mai bine tot ce facem în viaţӑ. Unii ar putea spune cӑ viaţa fiindu-ne datӑ pe termen scurt, ar fi de preferat sӑ nu facӑ nimic (ultima frazӑ îmi aparţine, nu-i din carte).

Autorul subliniazӑ dârzenia locuitorilor Maramureşului împotriva stӑpânirii maghiare. Îl dӑ ca exemplu pe Petru Gherheş, care, în 1442 a mers la regele Ungariei pentru a i se da dreptul de a reintra în posesia pӑmânturilor sale. Dupӑ mai bine de cincizeci de ani de împotrivire armatӑ, „a învins principiul juridic local românesc împotriva principiului juridic regal maghiar”.

Orice carte scrisӑ de Nicolae Iuga e o sursӑ de informaţii din cele mai diverse domenii. Mӑ convinge încӑ o datӑ când aflu din paginile prezentei cӑrţi cӑ Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat patru ediţii ale Bibliei, în 1914, 1936, 1968 şi 2001 (Bartolomeu Anania). Toate ediţiile sunt „îndreptӑri succesive ale unei traduceri de referinţӑ, a Bibliei de la Bucureşti de la 1688”. Tot Sfântul Sinod a respins variantele Bibliilor propuse de D. Cornilescu (1921) şi Gala Galaction (1938).

Nӑscut în Sӑliştea de Sus, Maramureş, autorul se ocupӑ de etimologia localitӑţilor Sӑlişte şi Sӑcel. Recomand parcurgerea acestui capitol al cӑrţii. Sunt lucruri extrem de interesante scrise acolo despre toponimia celor douӑ localitӑţi.

Încӑ o datӑ N. Iuga se citeazӑ pe el însuşi când se ocupӑ de „Coloana Infinitului” a lui Brâncuşi. Am gӑsit acelaşi text în revista „Memoria ethnologica” nr 16-17 din 2005.

Mӑ bucurӑ frumoasele cuvinte de apreciere despre pictorul şi fotograful sighetean Valentin Rozsnyai.

Despre pregӑtirea momentului de cotiturӑ care a fost 1918 pentru istoria neamului românesc şi contribuţiile maramureşenilor la modelarea istoriei se ocupӑ autorul în ultimul capitol al cuprinzӑtoarei sale lucrӑri.

Cum altfel aş putea încheia cele câteva rânduri despre o carte captivantӑ decât urându-i autorului energie şi inspiraţie pentru multe altele?

Citește și