Ceea ce deruteaza in poezia lui Ion Iuga nu e vreo presupusa ambiguitate poetica, ci o exagerata mobilitate a enuntului. În 1968 îi apare întâia carte, „Tăceri neprimite" cu o succintă prezentare critică, în care I. Negoiţescu remarca „o nelinişte primară, ce corespunde instinctului sexual pur" şi îl califica pe autor drept un „notar al fărâmiţării umane". Din 1973, timp de mulţi ani, va fi director al unor cinematografe din Bucureşti („Viitorul", apoi „Doina"), pe care le transformă, programând constant numai filme de excelentă calitate artistică, în adevărate centre de cultură şi educaţie estetică, pepiniere de cinefili şi locuri de întâlnire ale cinefililor avizaţi.

Versurile de început atestă o – firească oscilaţie între mai multe maniere, caracterizate fie de narcisismul erotic, fie de afectarea „delirului" verbal şi a exprimării obscure, ca şi de retorica imnică, asociată cu viziunea folclorizantă şi mitologizantă. Îmbinate în proporţii diferite, aceste elemente aveau să se regăsească în întreaga creaţie lirică a lui Iuga. Poetului i-au fost uneori reproşate versatilitatea stilistică, multiplicarea uneori deconcertantă a formulelor discursului liric, desele schimbări de registru. De fapt, pluralitatea expresiei, coexistenţa faţetelor diverse reprezintă însuşiri definitorii ale profilului său liric. Relativ prolific - unsprezece cărţi în 20 de ani - poetul nu a putut evita instalarea într-un anumit manierism şaptezecist, deşi originalitatea tonului nu îi poate fi contestată.

Laurenţiu Ulici semnala însuşiri precum orgoliul mesianic, grandilocvenţa epatantă, logoreea narcisiacă, vehemenţa afectivă şi angajamentul istoric, remarcând că numai ultimul avea să se manifeste constant de-a lungul întregului traiect liric al lui Iuga. Poezia patriotică neotradiţionalistă a lui Iuga, de certă vibraţie lirică, exaltă valori perene, istoria retrăită afectiv, ţara şi neamul, ascendenţa, eroii iluştri sau anonimi. Tonul, nu o dată declamator şi grandilocvent, e totuşi strunit, menţinut între limitele unei estetici „modernizate", şi poate convinge. Poetului îi este firească şi postura de „cetăţean", el perorând, cu discretă vigoare, pe tema vicisitudinilor veacului: e, în fond, un răzvrătit, probabil împotriva unor nedreptăţi - neprecizate expozitiv - ale istoriei şi ale actualităţii (obiectul revoltei rămâne relativ nebulos, dar tensiunea „insurecţiei" verbale denotă un sentiment poetic real). În asemenea ocazii filonul folcloric şi haloul euforic sunt absente, tonul e rece, deloc calofil, stilul frust, în pofida aparenţei artificiului şi a afectării, demersul liric respiră aerul autenticităţii.

Bărbatul din nord
de Ion Iuga

Sunt cel mai frumos bărbat din nord
cu ochii trişti de-atâta spălăcit albastru
- păduri de bălţi -
Sunt cel mai frumos bărbat din nord
cu trupul descojit de arbori
zvelt, unduit de aspre vânturi,
brăzdat de trăsnete şi-asemeni crud,
port brâie de lumină fulgerată
să plac şi cerului şi fetelor deodată.
Sunt cel mai frumos bărbat din nord
latin la vorbă, turbure în sânge;
cânt şi păduri boreale hăuie
sufletul meu printre stâncile ţării.
Sunt cel mai frumos bărbat din nord;
port pe chip ceaţa bunilor mei,
între pleoape hârburile lumii viitoare,
inima în româneşti cuvinte
se mistuie neagră
ca un soare.
Sunt cel mai frumos bărbat din nord
pizmuit asemeni munţilor frumoşi...

prof.dr.Ioan Dorel Todea

Citește și